Armingenii - de George Coşbuc

8.0/10 - 153 de voturi
Armingenii

Pe când umbla Hristos prin ţară

Lăţind cuvântul său frumos,

Ovreii toţi i-au scos ocară

Şi cărturari de-ai lor cercară

Prilegi să piardă pe Hristos.

Aşa, într-o noapte-ntunecată

Când vecinicul Mântuitor

Dormea-ntr-o casă încreştinată,

Găsitu-l-au ovreii-ndată

Şi sfat făcut-au de omor.

La miezul nopţii aveau să vie

La casa unde el dormea

Şi, casa pentru ca s-o ştie,

Au pus ca semn şi mărturie

În faţa casei o nuia.

Dar Dumnezeu, cel ce scoboară

Şi-n gândul cel mai nevădit,

Nu lasă p-al său fiu să moară,

Căci a răscumpărării oară

Şi vremea morţii n-a sosit.

Şi Dumnezeu orbit-a firea

Ovreilor împinşi la rău,

Încât să n-aibă nicăirea

Vrun chip de-a făptui pierirea

Născutului din Dumnezeu.

La miezul nopţii-n gloată mare

Ovreii pe furiş pornesc

Sunt muţi ovreii de mirare,

Că ei la casa fiecare

Ca semn câte-o nuia zăresc.

Dac-am pierdut şi astăzi prada,

Cu greu putea-vom s-o găsim.

Porneşte-apoi răcnind grămada,

Pierândă-n zgomot toată strada

Tăcutului Ierusalim.

Dar neputând să mai găsească

Pe Christ ca să-l omoare-n somn,

Pierdut-au noaptea duşmănească

Şi n-au putut să-ndeplinească

Pierirea veşnicului Domn.

Şi dintr-acea zi-nainte

Rămas-a obicei, şi spun,

Ca pentru aducerea-aminte

De noaptea mântuirii sfinte

Românii şi-azi armingeni pun.