Armingenii - de George Coşbuc

Pe când umbla Hristos prin ţară
Lăţind cuvântul său frumos,
Ovreii toţi i-au scos ocară
Şi cărturari de-ai lor cercară

Prilegi să piardă pe Hristos.
Aşa, într-o noapte-ntunecată
Când vecinicul Mântuitor
Dormea-ntr-o casă încreştinată,

Găsitu-l-au ovreii-ndată
Şi sfat făcut-au de omor.
La miezul nopţii aveau să vie
La casa unde el dormea

Şi, casa pentru ca s-o ştie,
Au pus ca semn şi mărturie
În faţa casei o nuia.
Dar Dumnezeu, cel ce scoboară

Şi-n gândul cel mai nevădit,
Nu lasă p-al său fiu să moară,
Căci a răscumpărării oară
Şi vremea morţii n-a sosit.

Şi Dumnezeu orbit-a firea
Ovreilor împinşi la rău,
Încât să n-aibă nicăirea
Vrun chip de-a făptui pierirea

Născutului din Dumnezeu.
La miezul nopţii-n gloată mare
Ovreii pe furiş pornesc
Sunt muţi ovreii de mirare,

Că ei la casa fiecare
Ca semn câte-o nuia zăresc.
Dac-am pierdut şi astăzi prada,
Cu greu putea-vom s-o găsim.

Porneşte-apoi răcnind grămada,
Pierândă-n zgomot toată strada
Tăcutului Ierusalim.
Dar neputând să mai găsească

Pe Christ ca să-l omoare-n somn,
Pierdut-au noaptea duşmănească
Şi n-au putut să-ndeplinească
Pierirea veşnicului Domn.

Şi dintr-acea zi-nainte
Rămas-a obicei, şi spun,
Ca pentru aducerea-aminte
De noaptea mântuirii sfinte

Românii şi-azi armingeni pun.