Atque nos! - de George Coşbuc

9.0/10 - 118 de voturi
Atque nos!

Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii

Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrei,

Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei…

Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei

Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,

Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,

Să văd ce destăinuieşte frazul cel îndătinat:

Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat.

Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie

Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie

S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;

Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis

Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:

Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri

Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem

Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem;

Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri

Imaginaţiunea noastră: văd înamorate lacuri,

Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,

Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,

Văd zăbrele şi prin neguri văd crăieştile palate!

Apoi parcă tot înainte, prin regiuni necunoscute

Şi prin lumi de-alegorie; pe cărări cu trandafiri

Văd şi-ntâmpin tot ce-n mituri a născut închipuiri.

Văd pe Aeleton, vestitul, văd palatul său de glajă,

Recunosc pomul sub care Arghir a dormit ca strajă,

Pre când a venit Elena cu porumbii după ea.

Toţi satirii din poveste trec pe dinaintea mea

Şi-mi fac semn; văd pe-o câmpie trei draci, cu mânii turbate,

Şi pe-o măgură piezişă eu zăresc Neagra-Cetate.

Basmul fiului Medenei, prin sublimă-alegorie,

Tăinuieşte adevăruri de vieţi, căci basmul ştie

Sub un ideal s-ascundă palide realităţi.

Şi de câte ori văd basmul lui Arghir, de atâtea dăţi

Troienesc însumi convingeri că poporul, care-mbracă

Într-o haină-aşa de caldă gânduri reci, poate să facă

Mult, şi poate să se nalţe pajură de pe pământ:

Omul află fericire nu numai-n negrul mormânt!

Văd pe Pipăruş-viteazul trecând muntele de aur,

Şi-l văd cum se războieşte c-un nedumerit balaur,

Monstru, care-aruncă flăcări dintr-un piept impancerat.

Văd pe-acest voinic cum cearcă trei copile de-mpărat

Şi cercându-le în tot locul, zmei pe sub pământ alungă,

Lumea galbenă-o străbate din o dungă-n altă dungă:

Că-i fecior născut din babă şi-ntr-un an creşte ca-n trei,

El aruncă buzduganul ca şi-un măr, ucide zmei

Şi-apoi, urmărit în urmă de curaj şi de norocuri,

El pe-o pajură călare părăsind aceste locuri,

Capătă pe cea mai mică fată de-mpărat soţie…

Pipăruş-viteaz! Curajul întrupat în vitejie!

Tip eroic, suflet nobil şi-n veci braţ neostenit,

Tu porţi flamură de-nvingeri! Susţinut de-a tale-ncrederi,

Eşti rubin mitologiei: cap încoronat cu iederi!

Văd apoi pe Împărat-Roşu şi pe Verdele-mpărat,

Văd zăbrelele pe care cest din urmă le-a durat

Pentru fată-sa, căci fata la părinţi fu numai una

Şi era de tot frumoasă: p-a ei frunte juca luna

Şi-i juca prin dezmierdare soarele pe tipul ei

Şi-i jucau pe cei doi umeri doi d-argint luceferei!

Văd pe sfânta Luni în codru, păzind tainicele bercuri

Cu izvor de apă-vie; văd apoi pe sfânta Miercuri

Povestind cu şapte stele; adunând neguri şi ploi

Şi-mpărţind viscole-n lume, eu zăresc pe sfânta Joi.

Aci văd pe sfânta Vineri, lângă muntele de glajă

Culegând flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vraja

Şi-n poveşti cu Zodiacul ţinând sfântul Soare-n loc;

Văd pe sfânta Marţi cum râde şi descântă de noroc

Şi-alungând pe baba Dochie, dezveleşte primăvara,

Şi pe fete mai isteţe le-nspăimântă cu Marţi-seara.

Babe meştere, urmate de-un stol greu de vrăjituri,

Ele ştiu să profeţească prin descântătoare guri

Şi prin visuri întreite ani din soarta omenească

Dacă omul prin rugi drepte s-a legat ca să postească!

Văd apoi Câmpul-vieţii cu mohor acoperit;

Văd poiana fericirii şi, cu pasul liniştit,

Văd cum trece prin poiană o fantasmă, o copiliţă,

Purtând flori de mac în mână, pe sân flori de tămâiţă

Şi-mpletiţi în păr de aur purtând tainici trandafiri.

Ea-i comoară de frumseţe, simbol dulce de iubiri

Şi-i un tip de poezie, farmec de-admirate sfântă:

Ea-i Ileana Cosânzeana, din cosiţă-i floarea cântă!

Sub seninele-i surâsuri, ierni se schimbă-n primăveri;

P-a ei urmă azi reînvie crinul veştezit de ieri;

Şi de drag, soarele-n cale stă pe loc şi mi-o priveşte

Şi când pleacă, beat el pleacă şi trei zile buiguieşte;

Şi când ea-ngână vrun cântec, greu tresare prin fiori

Cerul înflorit cu stele, câmpul înstelat cu flori,

Ea-i născută-n faptul zilei şi-n răstimp de lună-nouă

Şi se culcă-n pat de aur şi se scaldă-n râu de rouă

Şi-i copilă descântată cu trei roze-n bobocei,

Pentru ca să-nnebunească lumile de dragul ei!

Văd apoi pe Făt-Frumosul trist cum măsură poiana.

Căci de mult iubeşte dânsul pe Ileana Cosânzeana

Şi de dorul ei lăsat-a doi părinţi şi-apoi pribeag

Rătăcit-a zi şi noapte peste ţări, şi de-al ei drag

El plângând încălecase pe Cal-Galben de sub soare,

Căci e năzdravan din fire acest cal, ştie să zboare

Prin văzduh, până ce lasă stelele-ndărătul său!

Făt-Frumos şi Cosânzeana! O, cu tot ce Dumnezeu

A lăsat frumos şi nobil şi fermecător în lume,

V-a înzestrat pe voi poporul, inimi blânde cu blând nume,

Şi-a făcut din voi sub soare tip perfect de frumuseţi!

În voi personificate stau ascunse două vieţi

De-ncântare fără margini: vulturească fantazie

V-a creat şi întreite facultăţi de poezie.

Vi-a depus un tron de aur p-un pământ de-ntipuiri!

Văd apoi zâne maestre şi văd alte năluciri:

Pe Zorilă şi Murgilă, cari grăbesc să mi se culce

La cele trei urzitoare, lângă tău de lapte dulce;

Văd pe gingaşa din Dafin: mă-ntâlnesc cu paraleii

Şi văd falnica pădure, unde-n curţi s-adună zmeii,

Făcând sfaturi, cum să fure vreo copilă de-mpărat;

Apoi văd pământu-n care munţii-n capete se bat;

Apoi văd pe Cenuşotcă, prinzând pureci la trăsură;

Şi văd pe-a zmeilor mamă flăcări aruncând din gură;

Şi văd Ceasul-rău de noapte, povestind cu-al său nepot

Şi-apoi văd pe mult vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot;

Şi-apoi văd pe Surgă-Murgă mâncând mazăre pe vatră

Şi mai văd pe Strâmbă-Lemne sfătuind cu Sfarmă-Piatră!

Aici văd pajuri măreţe, sub a căror adăpost

Voinic-înflorit devine mai frumos de cum a fost;

Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Uşor-ca-Vântul,

Pe N-aude, pe Nu-Vede şi pe

Na-Greu-ca-Pământul;

Văd aici pe Mama-Nopţii, iele văd şi văd moroi,

Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi.

Văd apoi Gerul în straie trecând pe hotarul Ciumei;

Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufhesc de Toarta-Lumii,

Eu de-aici mergând la vale prin păduri de siminic,

Eu ajung în ţara unde, când scuipeşti, scuipi în nimic!

Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte

Şi-mi revocă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte

Şi-mi revocă timpuri bune, zile de vieţi senine:

Şi-atunci amintiri duioase se trezesc râzând în mine,

Şi-atunci gândurile mele îndărăt prin secole trec,

Şi, zburând prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec.

Aici văd zeii-n consiliu, văd tritoni şi minotauri,

Văd ciclopi c-un ochi în frunte, văd eroi încinşi cu lauri

Şi văd toate-acele tipuri de greceşti mitologii,

Pe cari le-a creat avântul exaltatei fantazii.

Şi privind adânc la ele, îmi par toate-a fi asemeni

Cu-ale noastre tipuri; toate îmi par rude, îmi par gemeni:

Şi-ncet tipurile sfinte de mitologii greceşti

Se încuscrează cu-ale noastre fantezii de prin poveşti

Tot mai mult şi tot mai tare, tot mai strâns până ce-n fine

Din subiectele-nrudite un subiect comun devine!

Din Helada rătăcit-a mitul vechilor eroi

Şi p-o cale-ndreptăţită s-a prelins până la noi,

Pentru ca să mărturisească sângele cu grea dovadă.

Din splendoarea ei cea veche, ne-a păstrat vechea Heladă

Stol de basme şi credinţă, snop de tipuri, cari trăiesc

Tainic înrădăcinate prin poporul românesc

Şi cari numai cu viaţa deodată-au să se scurgă.

Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă-Murgă

Şi se bucură că-şi află ochiul ars de Odiseu;

Pipăruş-Viteaz îşi află prototipul în Teseu;

ăst din urmă războieşte cu giganţi şi minotauri!

Cel dintâi, pe-aceea cale, cu zmei negri şi balauri.

Regi eleni din timpul mitic, cu-a lor fapte de mirat,

Mai trăiesc în basmul nostru pe la Verdele-mpărat;

Şi trăiesc în basmul nostru fantaziile păgâne,

Căci din graţii şi zeiţă şi din nimfe-am făcut zâne,

Iar din Mars, din Zeus, din Venus, din Mercur creat-am noi

Sfântă Marţi şi Sfântă Vineri, Sfântă Miercuri, Sfântă Joi!

Oedip încă mai trăieşte cu-al său mit; în infinituri

Se-ntâlnesc în tradiţiune şi-n nenumărate mituri

Harpie şi griji de spaimă; în sălbatecii noştri zmei

Afli taberi de himere şi-un popor de briatei!

Iat-aci pe Făt-Frumosul, iat-aci pe Cosânzeana:

Dânsul nu-i decât Apollo, dânsa nu-i decât Diana;

El un Adonis ce-adoarme Deliae pe braţul său,

Ea-i Elena cea frumoasă, fiică de-a lui Tyndareu!

Soarta noastră-i profeţită prin eterne urzitoare,

N-au murit Lachesis, Clotos, Atropos n-a murit oare?

Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie

Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie

S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris!

Ascultându-l, fără voie parcă mă cuprinde-un vis

Şi zăresc poporul nostru, cu zâmbire drăgălaşe

Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleaşi faşe

Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp!

Atunci ambiţiuni curate mă-nfăşoară şi mă-nghimp;

Simt strâmt atunci pământul pentru dezlipite ramuri,

Care născutu s-au din sânul unor domnitoare neamuri;

Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos

Şi să strig în lumea largă: Et in Arcadia nos!