Bordei sărac - de George Coşbuc

Pe-ai tăi, pe rând pe toţi i-ai adunat
Ca puii-n cuib, şi-i pace-acum în tine.
Şi-adormi şi tu, bordei nealintat.
E linişte-n văzduh, şi noaptea vine

Cu cer senin; pe câmpul înzăpădat
Zâmbi-va îndată discul lunii pline.
Eşti slab şi vechi, dar te-ai luptat voinic
Să creşti un stol de suflete sărace.

A plâns mai pân-acum bolnav cel mic
Şi cel mai drag al tău… şi parcă tace.
Asculţi de-auzi vrun glas; n-auzi nimic,
Pui capu-n piept, zâmbind, şi-adormi în pace.

E vremea să te-alini. Scurmat de vânt,
Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrâne,
Trăieşti de mila lor pe-acest pământ.
Vai cum se zbat s-agonisească pâine,

Sânt mulţi şi mici, şi-aşa de dragi îţi sânt –
Şi-acum ei tac şi iar vor plânge mâine.
Dar, poate crezi că va pluti mereu
De-a lungul nopţii pace-adormitoare?

Acum tu crezi, sărman bordei al meu,
Că-n alb veşmânt din cer o să coboare
Un înger blând! Dar nu ştii ce ştiu eu:
La noapte-un duh cu hohote-o să zboare.

Porni se va, de-o rece boare-adus,
Un ger cumplit şi-urmat dintâi de şoapte
Aşa cum trec, pe-al soarelui apus,
Năluci ce plâng prin lanurile coapte,

Şi-apoi sosi-va şuierând pe sus
Cel vecinic mânios din miazănoapte.
Prin somn tu vei simţi trecând fiori
Prin trupul tău, şi deschizând privirea

Vei sta cutremurat; acum tu mori!
Din mii de părţi s-a învârtejit pieire:
Câmpii cu crivăţ, şi văzduh cu nori,
Şi-un suflet răzvrătit întreagă firea!

Tu-n pază suflete de oameni ai!
Să nu te dai! De te-o strivi pe tine,
Sânt toţi ai tăi pierduţi! Să nu te dai!
El vine mânios, el vine, vine –

Te va urni din locu-n care stai,
Va smulge stuhul tău cu braţe pline.
Şi-ai tăi, deştepţi, vor plânge iarăşi toţi,
Când el te va-ncleşta să te ridice.

Trosnind te vei lupta să scoţi
Din mâna lui, dar ca un snop de spice,
Tu strâns vei fi de el; şi ce să poţi,
Tu slab şi vechi, în braţe-aşa voinice!

Veţi fi puţin de-a valma amândoi
Şi nu vei mai avea-n curând putere,
Gemând tu vei cădea strivit apoi.
Vai, nu te va durea a ta durere,

Dar uite-ai tăi pe câmp desculţi şi goi,
Şi tu murind, tu-ntreaga lor avere!
Cu hohote de diavol va-ndrepta
Şi-asupra ta va netezi nămeţii.

Când mâne-n zori eu voi veni, voi sta,
Vai, nu de aspru ger al dimineţii,
Voi sta-ngheţat de mila lor şi-a ta:
Nici tu nu vei mai fi, şi nici ei bieţii!