Bordei sărac - de George Coşbuc

7.0/10 - 119 de voturi
Bordei sărac

Pe-ai tăi, pe rând pe toţi i-ai adunat

Ca puii-n cuib, şi-i pace-acum în tine.

Şi-adormi şi tu, bordei nealintat.

E linişte-n văzduh, şi noaptea vine

Cu cer senin; pe câmpul înzăpădat

Zâmbi-va îndată discul lunii pline.

Eşti slab şi vechi, dar te-ai luptat voinic

Să creşti un stol de suflete sărace.

A plâns mai pân-acum bolnav cel mic

Şi cel mai drag al tău… şi parcă tace.

Asculţi de-auzi vrun glas; n-auzi nimic,

Pui capu-n piept, zâmbind, şi-adormi în pace.

E vremea să te-alini. Scurmat de vânt,

Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrâne,

Trăieşti de mila lor pe-acest pământ.

Vai cum se zbat s-agonisească pâine,

Sânt mulţi şi mici, şi-aşa de dragi îţi sânt –

Şi-acum ei tac şi iar vor plânge mâine.

Dar, poate crezi că va pluti mereu

De-a lungul nopţii pace-adormitoare?

Acum tu crezi, sărman bordei al meu,

Că-n alb veşmânt din cer o să coboare

Un înger blând! Dar nu ştii ce ştiu eu:

La noapte-un duh cu hohote-o să zboare.

Porni se va, de-o rece boare-adus,

Un ger cumplit şi-urmat dintâi de şoapte

Aşa cum trec, pe-al soarelui apus,

Năluci ce plâng prin lanurile coapte,

Şi-apoi sosi-va şuierând pe sus

Cel vecinic mânios din miazănoapte.

Prin somn tu vei simţi trecând fiori

Prin trupul tău, şi deschizând privirea

Vei sta cutremurat; acum tu mori!

Din mii de părţi s-a învârtejit pieire:

Câmpii cu crivăţ, şi văzduh cu nori,

Şi-un suflet răzvrătit întreagă firea!

Tu-n pază suflete de oameni ai!

Să nu te dai! De te-o strivi pe tine,

Sânt toţi ai tăi pierduţi! Să nu te dai!

El vine mânios, el vine, vine –

Te va urni din locu-n care stai,

Va smulge stuhul tău cu braţe pline.

Şi-ai tăi, deştepţi, vor plânge iarăşi toţi,

Când el te va-ncleşta să te ridice.

Trosnind te vei lupta să scoţi

Din mâna lui, dar ca un snop de spice,

Tu strâns vei fi de el; şi ce să poţi,

Tu slab şi vechi, în braţe-aşa voinice!

Veţi fi puţin de-a valma amândoi

Şi nu vei mai avea-n curând putere,

Gemând tu vei cădea strivit apoi.

Vai, nu te va durea a ta durere,

Dar uite-ai tăi pe câmp desculţi şi goi,

Şi tu murind, tu-ntreaga lor avere!

Cu hohote de diavol va-ndrepta

Şi-asupra ta va netezi nămeţii.

Când mâne-n zori eu voi veni, voi sta,

Vai, nu de aspru ger al dimineţii,

Voi sta-ngheţat de mila lor şi-a ta:

Nici tu nu vei mai fi, şi nici ei bieţii!