Carol IX - de George Coşbuc

8.0/10 - 175 de voturi
Carol IX

La Saint-Germain de mult s-a dat

Signal, că s-a deschis de-acum mormântul.

În sânge Noaptea şi-a scăldat vestmântul,

Să-l pună giulgiu pe morţi. Şi spintecat

De plumbi, gemea Parisul, cum în sânge

Un laş rănit să-ntinde şi să strânge

Cu răcnet zvârcolind mişelu-i trup,

Când dinţii lui cei plini de spumă rup

Din putreda lui rană.

Şi-n vreme ce Parisul, plin

De fum, murea, nepregătit să moară,

Carol în Toullerii cânta-n vioară

Încet şi plângător, un cald suspin

Ca ruga unei mame la mormântul

Copiilor. Simfonic sună cântul;

Iar ochii lui zâmbesc de-un cald fior,

Dar tot mai mult îşi pierd seninul lor

Strângând în ei furtuna.

Sarcastic coardele vibrând

Sub mâna cea cu joc îndemânatic

Gemeau acum scârbos, urlau sălbatic,

Şi-artistul lor urla şi ci, râzând

– „S-aduci pe Enric!” strigă el şi lasă

Vioara lângă el pe-un colţ de masă,

„Pe Enric, mai curând! Nu pot cânta!”

Plimbându-se grăbit, el aştepta.

Şi-n urmă vine Enric.

„Ce-i asta, Sir? Aud de-un ceas

Trosniri de puşti şi răcnete nebune;

Eu simţ miros de sânge. Rege, spune!

Şi eu stau prins, de ce?” Atunci a tras

Perdelele şi, deschizând fereastra,

Carol a hohotit: „Mă-ntrebi ce-i asta?

Sunt câni ce mor pe drum, sunt hughenoţi;

Eu vreau să scap de ei, să piară toţi

Pricepi ce-i asta Enric?”

Cu paşii largi şi tremurând

Ca o moul beat de-o clipă bestială,

Carol trecea înviforat prin sală,

Şi-n urmă piept la piept cu Enric stând

L-a prins de braţ: „Şi tu, de care lege?

Eşti hughenot şi tu, aşa-i” – „Eu, rege?

Eu ţin să cred aşa cum au crezut

Părinţii mei! Sunt hughenot născut

Eu n-am să mor catolic!”

„Tu crezi, ce vrei!” Şi-atunci el supt

De furie: „Ce-i câne, azi să moară”

Izbi cu pumnu-n masă spre vioară,

Şi-n murmur carnea pumnului a rupt;

Cald sângele-a ţâşnit din lovitură –

El, de durerii, urlând a dus la gură

Zdrobitul pumn şi-apoi înnebunit

S-a tras doi paşi năvalnici şi-a ţintit

În Enric carabina.

Făcând vioara scut, din cot

Alt scut făcând: „El, dă! Ai fi zdrobit-o

Cu pumnul; tot atât! De-am mântuit-o,

Zdrobeşte-o dar acum cu piept cu tot!”

Carol a tresărit. „Nu, nu pe tine!

Dar dă-mi un om, un om! Pe orişicine,

Vreau carne, sânge, moarte; vreau s-omor!”

Şi plumb a tras în primul trecător

Pe drum de pe fereastră.

Mânia-i sângerase-n nări,

Aprinşii ochi si-au dezlegat furtuna

Sălbaticei porniri, şi cum e luna

Când ziua câteodată iese-n zări,

Aşa era. O viperă flămândă;

Şi când s-a întors, cu arma fumegândă

Bătu-n pământ, şi ca un scos din minţi,

Cu ochii-nchişi el a scrâşnit în dinţi,

„Vai, du-te Enric, du-te!”