Ceas-rău - de George Coşbuc
Pe când clopotul de sară
Sună lung şi legănat
La biserica din sat,
Nina şede-n prag afară
Şi-ascultând cum bate rară
Boarea-n crengile de fag,
Fata toarce; stând pe prag
Fata toarce;
Plinul fus uşor se-ntoarce
Pe sub degete cu drag.
N-are Nina scumpă salbă,
Nici înauriţi cercei,
Că-s săraci părinţii ei,
Dar ea are faţă albă,
Ca tăiată-n flori de nalbă,
Oblu trup ca bradu-n plai
Ea mai are; păr bălai
Ea mai are.
Şi-apoi doi ochi, pentru care
Doua-mpărăţii să dai!
Blândă ea, ca faptul sării,
Vara când e cer senin,
Visător, cu un suspin,
Ea priveşte-n latul zării
Cum, din negrul depărtării,
Vine-un nor, privind la nor
Nina cântă; cu mult dor
Nina cântă,
Şi-a ei gene tainic zvântă
Picurii din preajma lor.
Dar pe loc ea schimbă glasul
Şi sileşte zâmbet plin
Căci aude pas vecin;
Bate-n casă şase ceasul,
Când se opreşte-n tindă pasul:
Lângă fata tinerea,
Mă-sa vine; lângă ea
Mă-sa vine.
Şi-o întreabă cu suspine:
Ce-i cu tine, draga mea?!
Nu-i nimic! răspunde fata,
Mamă dragă, nu-i nimic!
Pentru dragoste de voinic,
Gata-i sapa şi lopata
Şi făcliile stau gata,
Căci o jale-ncetişor
Îmi tot vine; negru dor
Îmi tot vine
Şi gândesc cum c-ar fi bine,
Mamă dragă, eu să mor!
Fata zice şi zâmbeşte,
Mă-sa greu a tresărit:
Vai de mine! Ce-ai grăit?
Draga mamei, ce-ţi lipseşte?
Taci, că vraja te pândeşte
Cu păcat, de capul tău
Să se lege; cu ceas-rău
Să se lege;
Nu-l chema, că te-nţelege!
Ne ferească Dumnezeu!
Ceasul-rău fata suspină
Unde-i, mamă, ceasul-rău?
Bun şi drept e Dumnezeu,
Dar la toate-s eu de vină!
Zice Nina şi deşdină
Din bălaiul păr buclat
Roze două; a sfărmat
Roze două,
Şi-n potop întreg de rouă
Ochii ei i s-au scăldat.
Oh, tu ştii de bună seamă,
Că din suflet îl iubesc
Şi tu ştii că pătimesc
Pentru Sandru, dragă mamă!
Cât de cu iubiri mă cheamă
Sufletul, să mi-l fac steag
Pentru Sandru: câte trag
Pentru Sandru!
El abia-i un copilandru,
Vai, dar cât îmi e de drag!
Când în sat porneşte hora,
El mă jură p-un inel,
Să-mi ţin ochii tot la el
Şi, ca fratele şi sora,
Noi în ciuda tuturora
Stăm cu glume, râzători
Până-n noapte; şi din zori
Până-n noapte,
Purtăm vorbe tot în şoapte
Nu mi-l las, să mă omori!
Vai, ş-aseară în şezătoare
El de mine s-a ferit,
Mamă! Parcă-i otrăvit,
Ori drăguţă alta are!
Tot râdea cu fiecare,
Numai mie nu-mi râdea
Vesel dansul; povestea
Vesel dânsul,
Pe când mie-n taină plânsul
Brâu din inimă-mi rupea.
Tot aşa o seară-ntreagă
Numai cu străine-a stat
Şi făcea cu ele sfat,
Şi da semne să-nţeleagă
Că lui Nina nu i-e dragă!
Iar eu, mamă, suspinând
Stam pe laiţ; tremurând
Stam pe laiţ,
Mai la foc, mai la opaiţ
Ochilor de lucru dând.
Dar duşmancele-s, măicuţă,
Tot duşmance cum văd eu;
Căci ştiind necazul meu,
Mi-a zis Fira lui Sulcină:
Ce ţi-ai pus de gând tu, Nină?
Poate-n râs te-a supărat
Sandru doară? te-a lăsat
Sandru doară?
De, dar taci tu, surioară,
Că mai sunt feciori în sat.
Oh, şi Sandru, Doamne sfinte!
El care de alte dăţi,
Ar fi smicurit bucăţi
P-acel om cu-aşa cuvinte,
Tot râdea ca scos din minte
Şi-n batjocură privea
Lung la mine; ochi ţinea
Lung la mine
Şi cotind fete străine,
Pricină de râs făcea.
Mamă, pentru ce se ţine
Sandru chiar aşa-nţinat?
Ştiu că nu-i el de-mpărat!
De ce-şi bate joc de mine?
Dacă-i place oarecine,
Mai frumoasă de-a dorit,
Las să-i placă; de-i orbit
Las să-i placă,
Dar, de-am fost fată săracă,
Pentru ce m-a amăgit?
Aşa-i mamă oare-n ţară,
Tot aşa-i în orice loc?
Dragostea-i numai de joc?
Sunt sătulă de joc dară!
Şi plângea cu jale-amară
Şi ţinea privirea-n jos
Tot întruna; dureros
Tot întruna
Vărsa lacrimi, pe când luna
Răsărea de dup-un dos.
Bată-l crucea, că s-arată!
Vai de mine! ceasul-rău!
Ne ferească Dumnezeu!
Strigă mă-sa înspăimântată,
Şi priveşte lung la fată,
Lung, căci fata-ngălbenea
Tot mai tare; ea strângea
Tot mai tare
Pumnii săi; mă-sa în rugare
Pe toţi sfinţii miluia.
Dar copila hohoteşte;
Lasă caier, lasă fus.
Veselă se aruncă-n sus
Şi tot cântă şi horeşte
Şi la mă-sa lung priveşte.
Hei, pe mine m-au hrănit
Ceasuri-rele; m-au iubit
Ceasuri-rele…
Pentru doruri tinerele,
Multe fete-au nebunit!
