Cetatea Neamţului - de George Coşbuc

7.0/10 - 117 de voturi
Cetatea Neamţului

Sunt cu ceară picurate

Filele-n bucoavna mea,

Dar citesc, cum pot, în ea.

Spune-acolo de-o cetate

Care Neamţul se numea

Şi-au zidit-o, spune-n cronici,

Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.

Unde-o fi? Vezi asta-i greu!

Cine credeţi că sunt eu

Ca să ştiu atâtea fleacuri!

Cui va şti, îi dau un leu.

Zici că afli-n cărţi de şcoală?

Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,

Când prânzesc acei ce au,

În cetate-aici erau,

Lângă comandantul pieţii,

Toţi străjerii şi-aşteptau,

Povestind şi-ntinşi pe iarbă,

Chiseliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă

Mămăliga din ceaun,

Din clopotniţă Tăun

Sun-afurisit din goarnă.

Unu-i strigă: Eşti nebun!

Altul: Ce-ai tu dacă strigă?

I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;

Văd pe şes un nor de oşti.

Măi Istrate, tu-i cunoşti:

Turcii sunt? Ba, parcă leşii,

Vin încoace. Păi, sunt proşti?

Bat şi ei cel drum, ca mânzul,

Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă

Rătăci p-aici prin văi,

Căci pe-atunci era la modă

Vara, când plecau la băi,

Regii meşteri în bătăi

Să-şi ia drumul încotrova

Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde

Căci aşa era bonton

Să mănânce tot plocon,

Ce puteau ici-colo prinde.

Dar acest slăvit Ion

Îşi avu-n desagi slănina.

Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,

Cum umbla pe-aici flămând

Şi simţi, prin văi trecând,

Aburi calzi de mămăligă,

Ştiu şi eu ce-i dete în gând,

Că-şi opri deodată pasul,

Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.

Ştefan vodă… El mi-ar da!

Cred că nu, măria ta,

Că-i un drac şi jumătate,

Nu prea dă, că-i el aşa.

Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!

Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte

Nu-i deprins să înghită-n sec.

Iar un general zevzec,

Răspunzând pe latineşte

Zise: Dobre ciolovec!

Şi-ntinzând sub zid armata,

Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,

Fir-ar ei de râs, poleci!

Mai pe vine să te pleci,

Cârlănaş! Şi dă ceaunul

Mai departe, tu, Berheci,

Că ni-l sparg cu-mpuşcătura

Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate

Răspundeau vârtos şi ei:

Comandantul Onofrei,

Cel cu pletele-ncurcate,

Şi cu straiul încins cu tei,

Dând adânc zăvorul porţii,

Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână

Leşii-n zid; dar zidul, prost,

Sta pe loc, pe cum a fost.

Însuşi riga, într-o mână

C-un pistol, din adăpost,

Da pe Ştefan la toţi dracii

Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă

Să se ducă-n treaba lui,

Şi nici pomeneală nu-i

De a-l pofti la ei la masă,

Şi flămând vai, ce mai spui

O luă mai pe departe,

Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuiaţi odată!

Şi tovarăşi să vă fim.

Mândru cântec ce mai ştim,

Marş francez, fără de plată.

Nu vi-e milă că pierim?

Poate-o ploaie să ne-apuce…

Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,

Onofrei ieşi pe zid:

Măi, poleci, eu vă deschid,

Dar să nu vă puie dracul

Să minţiţi, că vă ucid!

Iar de marşuri mi-e cam scârbă,

Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.

Leşii, n vale, pe sub plopi,

Se crucesc, se cred miopi

Ce văd ei? Din cetăţuie

Doi cu doi, vreo zece şchiopi,

Onofrei ridică tonul:

Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate

Strigă rex: Sto pojo boi?

Cine dracul sunteţi voi?

Noi? Plăieşii din cetate.

Zece-am fost, pieriră doi.

Rex făcu o mutră lungă,

De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?

Dar boierii? Ce gândeşti!

Noi să ştim? Prin Tirchileşti.

Domnul unde-i? E-n Suceava.

Dar poporul? La Plăieşti.

Drace, asta-i de poveste!

N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?

Noi suntem creştini curaţi:

Ăştia nu sunt însuraţi,

Eu de zece ani n-am babă,

Voi după femei umblaţi?

Zbârlea are-n Huşi, săracul,

Dar urâtă, goală-dracul!

Dar comori ascunse-n oală

Şi-ngropate! Oale, spui?

Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;

Nici o pricopseală nu-i!

De le vrei plocon ori pradă

Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!

Dar a stat cu mâna-n sus

Căci aminte şi-a adus

Că-i e teaca fără spadă:

În Liow zălog şi-a pus

Spada cea cu steme duble

Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă

Gânduri rele: Eu sunt bun.

Apropo, ce-am vrut să spun?

Onofrei, te văd cu pungă,

Dă-mi o mână de tutun.

N-am fumat de-o săptămână,

Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,

Mulţumit privea la fum.

Onofrei, să-mi spui acum,

Şi-apăsa cu unghia-n pipă,

Cum mi-ai stat tu mie-n drum?

Nu ştiai tu de-a mea faimă

Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,

Eşti erou, s-a hotărât,

Deşi porţi pe după gât

Traistă… hai, şi nu-i deşartă?

O văzui numaidecât

Ai într-însa plumbi, de toate.

Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace

Ş-usturoi, măria-ta.

Usturoi! Şi-l poţi mânca?

Dar la urmă, cui i place…

Mon Dieu! Nu te supăra:

Tot făcurăm noi doi pacea:

Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,

Rupt de foame ca un lup,

Rupe rex, cu toţii rup,

Onofrei al meu, iubite,

Vin la neica să te pup!

Şi-l pupa viteazul rigă

Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.

Au plecat polonii-n sus,

Iar plăieşii-n jos s-au dus

La Neculcea drept acasă,

Iar acesta-n cărţi i-a pus.

Şi din Dorna până-n Tulcea,

Toţi citesc ce-a scris Neculcea.