Chindia - de George Coşbuc

Stau acum pe-o buturugă
Şi mă uit prin văi,
Nu-i mai mult decât de-o fugă
Până-n deal: şi parcă-i oaste

Cum se văd în şir de coaste
Sutele de clăi.
Împrejurul meu învie
Toate câte sunt,

Ce de joc şi veselie
Când e soarele la toacă!
Iată-le, sărind la joacă
Undele de vânt.

Una printre clăi s-ascunde;
Umblă pe furiş,
După ea mai multe unde, Fuge care mai de care,
Dar, cotind, gonita sare

Repede-n tufiş.
Toate-n câmp acum s-adună
Crângul răscolind
Iar frunzişul sună, sună!

Dar pe când aleargă ceata,
Iat-o, din tufiş, şireata,
Iese hohotind.
Ies, cu capul dat pe spate,

Soaţele-i spre văi;
Răzvrătesc, întunecate,
Brazdele de fân, se-ncurcă
Printre spini şi iarăşi urcă

Coasta, printre clăi.
Şi mereu aşa colindă
Dealurile-ntregi.
Şi-n sfârşit, când e s-o prindă

Toate cad pe ea deodată,
Din grămada-ncăierată
Nu le mai alegi.
Multe guri acum se-ngaimă,

Vălmăşag nespus;
Paiele de câmp, de spaimă,
În vârtej acolo prinse
Se rotesc şi joacă-mpinse,

Se ridică-n sus.
Liniştite-n urmă toate
Tac şi stau pe loc.
Nu ştiu, de-obosite, poate.

Ori aleg prin Ugă-Bugă
După cine să mai fugă
Într-al doilea joc.
Că-n curând încep să salte

Pe sub tei; şi cern
Flori de tei din crengi înalte.
Loc făcându-le să treacă,
Ierbi şi flori pe câmp s-apleacă,

Spicele s-aştern.
Iar din tei, privind la ele,
Ispitiţi de joc,
Nişte pui de rândunele

Şi-au uitat mâncarea-n gură:
Jocul ăsta nu-l ştiură!
Cerule, fă loc!
Unu-ncepe acum să-şi bată

Aripile-n vânt,
Iată-i toţi acum deodată
Ciripind în zări senine:
Iar pe sus pe acolo-i bine,

Nu ca pe pământ!
Şi se încinge-o veselie,
Toate sar mereu,
Flori şi ierburi din câmpie,

Vânt şi flori şi rândunele –
Vesel, de-aş putea cu ele
M-aş juca şi eu!
Gâtul mierlele întinzându-l

Nici nu mai ajung
Să răsufle, – aşa li-e gândul
La ce văd, la câte-ascultă,
Şi-n uimirea lor cea multă

Şuieră-ndelung.
Veveriţa, de mirare,
Când e-n vârf de fag,
Când p-un ram, când pe-altul sare,

După cum mai bun e locul
Printre crengi să vadă jocul
Cel aşa de drag.
Iată-i iepurii, nebunii

Coarne-n cap îşi pun,
Stau în două labe unii,
Alţii peste cap s-aruncă,
Sturzii hohotesc pe luncă,

Şi, de râs nebun,
Pitpalacu-n grâu sughiţă
Iar nepoţii lui
După mama cea pestriţă,

Mai pestriţi ca ea la pene,
Sprinteni fug prin buruieni
Doisprezece pui.
Şi mereu se-ncinge jocul,

Până pe-nserat –
Şi e plin de râset locul,
Plin de cântec deal şi vale.
Câte-un nor drumeţ pe cale,

Galben de mirat,
Stă pe loc acolo-n naltul
Cerului, privind.
Plec-apoi. Dar vine altul.

Nu ştiu ce gândeşte norul,
Dar atotstăpânitorul
Soare-n cer, zâmbind,
Ca un moş privind nepoţii,

Zice: „Aşa băieţi!
Veseli şi la joc cu toţii!
Pentru asta-mi place mie
Truda mea de-o veşnicie

Să tot nasc vieţi!”