Chindia - de George Coşbuc

9.0/10 - 167 de voturi
Chindia

Stau acum pe-o buturugă

Şi mă uit prin văi,

Nu-i mai mult decât de-o fugă

Până-n deal: şi parcă-i oaste

Cum se văd în şir de coaste

Sutele de clăi.

Împrejurul meu învie

Toate câte sunt,

Ce de joc şi veselie

Când e soarele la toacă!

Iată-le, sărind la joacă

Undele de vânt.

Una printre clăi s-ascunde;

Umblă pe furiş,

După ea mai multe unde, Fuge care mai de care,

Dar, cotind, gonita sare

Repede-n tufiş.

Toate-n câmp acum s-adună

Crângul răscolind

Iar frunzişul sună, sună!

Dar pe când aleargă ceata,

Iat-o, din tufiş, şireata,

Iese hohotind.

Ies, cu capul dat pe spate,

Soaţele-i spre văi;

Răzvrătesc, întunecate,

Brazdele de fân, se-ncurcă

Printre spini şi iarăşi urcă

Coasta, printre clăi.

Şi mereu aşa colindă

Dealurile-ntregi.

Şi-n sfârşit, când e s-o prindă

Toate cad pe ea deodată,

Din grămada-ncăierată

Nu le mai alegi.

Multe guri acum se-ngaimă,

Vălmăşag nespus;

Paiele de câmp, de spaimă,

În vârtej acolo prinse

Se rotesc şi joacă-mpinse,

Se ridică-n sus.

Liniştite-n urmă toate

Tac şi stau pe loc.

Nu ştiu, de-obosite, poate.

Ori aleg prin Ugă-Bugă

După cine să mai fugă

Într-al doilea joc.

Că-n curând încep să salte

Pe sub tei; şi cern

Flori de tei din crengi înalte.

Loc făcându-le să treacă,

Ierbi şi flori pe câmp s-apleacă,

Spicele s-aştern.

Iar din tei, privind la ele,

Ispitiţi de joc,

Nişte pui de rândunele

Şi-au uitat mâncarea-n gură:

Jocul ăsta nu-l ştiură!

Cerule, fă loc!

Unu-ncepe acum să-şi bată

Aripile-n vânt,

Iată-i toţi acum deodată

Ciripind în zări senine:

Iar pe sus pe acolo-i bine,

Nu ca pe pământ!

Şi se încinge-o veselie,

Toate sar mereu,

Flori şi ierburi din câmpie,

Vânt şi flori şi rândunele –

Vesel, de-aş putea cu ele

M-aş juca şi eu!

Gâtul mierlele întinzându-l

Nici nu mai ajung

Să răsufle, – aşa li-e gândul

La ce văd, la câte-ascultă,

Şi-n uimirea lor cea multă

Şuieră-ndelung.

Veveriţa, de mirare,

Când e-n vârf de fag,

Când p-un ram, când pe-altul sare,

După cum mai bun e locul

Printre crengi să vadă jocul

Cel aşa de drag.

Iată-i iepurii, nebunii

Coarne-n cap îşi pun,

Stau în două labe unii,

Alţii peste cap s-aruncă,

Sturzii hohotesc pe luncă,

Şi, de râs nebun,

Pitpalacu-n grâu sughiţă

Iar nepoţii lui

După mama cea pestriţă,

Mai pestriţi ca ea la pene,

Sprinteni fug prin buruieni

Doisprezece pui.

Şi mereu se-ncinge jocul,

Până pe-nserat –

Şi e plin de râset locul,

Plin de cântec deal şi vale.

Câte-un nor drumeţ pe cale,

Galben de mirat,

Stă pe loc acolo-n naltul

Cerului, privind.

Plec-apoi. Dar vine altul.

Nu ştiu ce gândeşte norul,

Dar atotstăpânitorul

Soare-n cer, zâmbind,

Ca un moş privind nepoţii,

Zice: „Aşa băieţi!

Veseli şi la joc cu toţii!

Pentru asta-mi place mie

Truda mea de-o veşnicie

Să tot nasc vieţi!”