Coloana de atac - de George Coşbuc

8.0/10 - 113 de voturi
Coloana de atac

Porniserăm din văi adânci

Şi ne târam acum pe brânci

Să nu ne prindă Osman de veste,

Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,

Noi n-am mai fi ieşit din văi.

Şi-aşa cu-ncredere vegheată

Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,

Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,

Crezându-ne pe sub redute.

Şi nu eram! Vedeam de sus

Că altfel e de cum ne-au spus,

Că până acolo-i lungă cale,

O râpă-n drum şi-adânca vale.

O clipă ca-mpietriţi am stat;

Maiorul însă-a şi plecat

Şi ne-am făcut cu toţii cruce:

Ei, ducă ne-n ce foc ne-o duce!

La vale, acum, pe râpi curând

Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ şi scurmă

Şi altele mai vin pe urmă;

Ca grindina şi plumbii cad,

Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

Şi-un plumb veni cumplit cu zborul

Şi fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofiţer înalt,

Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,

Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânşii, cot la cot,

Suiam orbiş, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,

Muream mai mulţi, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,

Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,

Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,

Muri trăsnit în faţa mea.

Căci uite-aşa văzui de bine

Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-ş cum

Se puse morţii drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă

Şi-atunci căzui cu el grămadă

Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,

Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la şanţ deodată

Şi-o cârp-aveam la cap legată.

De ce şi când, de mâna cui?

Şi-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,

Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,

Atâta ştiu: c-a fost a mea

Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul

Şi scoborâm de-a valma şanţul.

Sărim şi noi, şi turcii sar

Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minţii,

Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

Şi piept la piept ne zvârcolim,

Străbatem repezi şi răzbim.

Închid de veci nizamii gura,

Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieşim apoi, ca duşi de vânt,

Pe faţa negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim şireagul:

Şi iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:

Ura, băieţi, acu-i acu!

Roiesc turbaţi pe zid păgânii,

Sub zid se-ndeasă orbiş românii

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,

Străbat mereu făcându-şi drum.

Trăsniţi, copii, tot după mine!

Noi trăsnet după el, vezi bine.

Şi iată-l, căpitanu-i sus

Pe meterez un braţ a pus,

Dar şapte turci pe el săriră,

Şi şapte săbii-l şi loviră,

Şi-al optulea, un turc bărbos,

Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puştii, fiara

Şi-atunci pocnind se rupse scara

Şi bietul căpitan căzu

Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată

Şi-un om era reduta toată,

Şi-ntregul parapet un fes,

Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,

Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci

Şi fum de puşcă, să te-neci.

Şi ce-am văzut atunci minune

Şi-n groapă morţilor voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,

Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei

Să părăsească clinul coastei

Şi ne-am retras departe-n văi,

Striviţi, o mână de flăcăi,

Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,

Cu sufletul topit de jale.