Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci
Să nu ne prindă Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,
Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.
Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.
Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.
Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.
Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,
Că până acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.
O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat
Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă ne-n ce foc ne-o duce!
La vale, acum, pe râpi curând
Un rând e mort, mai moare-un rând.
Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;
Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!
Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.
Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,
Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină
Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.
Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută
Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.
Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,
Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.
Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,
Iar bietul căpitan nu-ş cum
Se puse morţii drept în drum.
Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă
Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:
M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.
De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?
Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.
Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea
Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.
Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,
Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,
Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.
Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.
Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.
Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul
În fruntea noastră drum făcu:
Ura, băieţi, acu-i acu!
Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeasă orbiş românii
Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu făcându-şi drum.
Trăsniţi, copii, tot după mine!
Noi trăsnet după el, vezi bine.
Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,
Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,
Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos
În piept cu patul puştii, fiara
Şi-atunci pocnind se rupse scara
Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.
Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,
Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.
Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.
Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.
Şi ce-am văzut atunci minune
Şi-n groapă morţilor voi spune!
Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.
Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei
Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,
Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.