Cornul - de George Coşbuc

Cum geme-ntreg Tirolul de vuiet de bătăi!
O singură colibă stă pacinică în văi.
Şi-ntr-însa plânge-o mamă. Ce bine şi-a pierdut?
Ea plânge că bărbatul în luptă i-a căzut.

Şi cei doi fii ai mamei căzură la hotar;
Cel mic îi mai trăieşte şi chinul ei amar.
Un fiu de-ţi mai rămase, la pieptul tău să-l strângi,
Tu eşti încă bogată, tu mamă, de ce plângi?

Şi-auzi! Ce sunet trece puternic, plin de foc?
De ce-a tresărit mama, stând galbenă pe loc?
Auzi, măicuţă dragă, ce glas a răsunat!
E nuntă, dragul mamei, sunt clopotele-n sat!

Măicuţo, nu e cântec de nuntă ce-aud eu!
Vor fi ducând la groapă p-un mort, iubitul meu!
E corn, iubită mamă, nu-i cântec de mormânt,
Cunosc eu acest sunet şi ştiu şi acest cânt!

Prin văi şi munţi cu vuiet întâi când a sunat,
Ne-a strâns în braţe tata şi grabnic a plecat.
Şi-apoi d-a doua dată când a trecut sunând,
Doi fraţi ai mei plecară, că ei erau la rând.

Şi-acum el sună iarăşi, să plec armat şi eu,
Cei morţi şi-au făcut rândul şi-acum e rândul meu!
E rândul meu, măicuţo, dă-mi armele din cui,
Tirolul să mi-l apăr, să-i apăr munţii lui,

Acolo unde-n luptă vitejii cad mereu
Rămâi cu bine, mamă, rămâi cu Dumnezeu!
El grabnic află arme şi-n noapte s-a pierdut,
Şi mă-sa plânge dusă şi cornul a tăcut.