Crăiasa zânelor - de George Coşbuc

9.0/10 - 177 de voturi
Crăiasa zânelor

Orcanul însuşi stă domol

Şi-n gânduri dulci se pierde,

Când zânele cu pieptul gol

Răsar pe lunca verde.

Uşoare, ca de neguri, fug

Prin liniştea adâncă,

Obrajii lor, ca flori de rug,

Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit

Aprins lucind ca focul

Palatul lor? Împrejmuit

Cu zid d-argint e locul:

Acolo ele-n veci nu mor

Şi vara-n veci nu moare,

Iar ele-şi au crăiasa lor

Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!

Dar într-o zi, la poartă,

Bătu, de drumul greu şi lung,

Slăbită şi mai moartă,

O fată de-mpărat, cerând

Un loc de mas, sărmana,

Şi se ruga milos de blând,

Şi cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;

Acest drept al meu nu e.

Crăiesei noastre am să-i spui

Să vie să-ţi descuie.

P-un nor de aur lunecând

A zânelor crăiasă

Venea cu părul râurând,

Râu galben de mătase.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald

S-ascunde, nu s-ascunde,

Străbaţi cu ochii viul cald

Al formelor rotunde.

Ard flăcări ochii ei crăieşti

Cum stă la zid plecată;

Descui. Dar eu mă tem că eşti

Fecior! Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost

Trăia cu ele soră.

Dar într-o zi a fost ce-a fost

Că nu s-a duc la horă

Şi-având inel, ea se juca

Stând singură-ntr-o vale:

Pe-acolo doamna se plimba

Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!

Crăiasa schimbă feţe,

Că n-a văzut în viaţa ei

Inel, şi ce mândreţe!

Din piatra tronului din rai

Cioplit în flori măiestre,

El singur unui fiu de crai

D-ajuns i-ar fi fost zestre.

Şi cum îi zici? Inel îi zic!

Pe degetul suleget

Al zânei pus, pe cel mai mic,

Crescut părea pe deget.

O, dă-mi-l mie! drăgălaş

Se roagă ea-mbătată.

Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi

Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei

Cu grabă se-nvoieşte:

Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?

Şi pieptul Anei creşte,

Şi cum întinde braţul drept

Mai viu îi bate pieptul

Şi tremură, strângând la piept

Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!

Să nu pui mâna stângă!

Şi-n urmă zâna s-a zbătut

Că prea mult vrea s-o strângă.

Aşa fac şi copiii-n joc

Când nu-şi înţeleg vrerea,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rare

De pom cu floarea albă,

Făcea, având mărgăritare,

Dintr-înşii Ana salbă.

Crăiasa vine iar. Zărind

Frumoasa jucărie,

Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind

Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ

Mărgeanuri roşii-n pară,

Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ

Al salbei, dând o ţară.

Şi cui o dai tu? pătimaş

Zâmbind crăiasa-ngână:

Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi

Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,

Ori poate flori şi fluturi,

Dar pentru salbă i-ar fi dat

Şi-o sută de săruturi.

Aşa fac doi copii în joc,

Când nu-nţeleg ce-i jocul,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac

Copila, ca-n oglindă,

Cerca şi nu putea pe plac

Un brâu pe trup să-şi prindă.

Crăiasa vine iar. Grăbit

S-a încins atunci crăiasa,

Şi cât de strâns i s-a lipit

De caldul trup mătasea!

Ea bate-n palme, vede-n lac

Că strânsă-i stă mai bine;

Rotunde, ca un cap de mac,

Stau sânurile pline,

Mai naltă pare, şi-n umblat

Mlădie ca o vargă,

Ea simte cât de rău i-a stat

În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci

La brâu sălbatici cată.

Ţi-l dau, cu tine de mă culci

Alăturea o dată!

Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei

Altceva, că am eu multe!

Nu vreau! Şi-n urmă asta ce-i?

De ce să n-o asculte?

Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată,

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el

Ce trist crăiasa plânge!

Cu mâna ei cea cu inel

Rupându-şi salba, strânge

Genunchii lui, ea stă-n genunchi!

Şi brâul şi-l dezleagă,

Şi păru-i desfăcut mănunchi

Îi umple faţa-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!

Şi Dumnezeu mă piardă

Din ochii lui, că te-am crezut!

El râde şi-o dezmiardă:

Acum nu-i timp să te boceşti;

Tu vii cu mine-acasă;

Crăiasă dacă nu mai eşti,

Vei fi împărăteasă!