Crăiasa zânelor - de George Coşbuc

9.0/10 - 177 de voturi
Crăiasa zânelor

Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.

Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:

Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,

O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiesei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.

P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătase.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.

Ard flăcări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă

Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!

Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.

Şi cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.

O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,

Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.

Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rare
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritare,
Dintr-înşii Ana salbă.

Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.

Şi cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.

Aşa fac doi copii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.

Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a încins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasea!

Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,

Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!

Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altceva, că am eu multe!
Nu vreau! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?

Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,

Şi-având în loc de paloş fus,
Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge

Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:

Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!