Din adâncimi - de George Coşbuc

9.0/10 - 155 de voturi
Din adâncimi

Din adâncimi fără de margini

A răsărit pe cer o stea;

Şi trişti, nemişcători de-a pururi

Aprinşii sori priveau la ea.

De la-nceput, de când e lumea,

Izbită ea prin spaţii reci

Se duce-ntr-una, se tot duce

Şi se va duce-n veci de veci.

Se scuturau, gemând prin noapte,

Din visuri deşteptaţii sori

Ca să-şi mai scuture urâtul,

Să alunge-ai frigului fiori.

Şi se uitau cu jale-n drumul

Pierdutului drumeţ acum –

O, de-ar putea şi ei vreodată

Să alerge-n veci pe-acelaşi drum.

Căci ei de la-nceputul lumii

Stau solitari în gol aşa,

Şi-n lungul cel de veci al vremii

Ei tot pe-acelaşi loc vor sta.

Dar nu ştiau că steaua-n treacăt

Îşi plânge-amarul ei noroc,

Că, de-obosită, pizmuieşte

Pe cei ce stau etern în loc.