Doina - de George Coşbuc

9.0/10 - 184 de voturi
Doina

Copilo, tu eşti gata

De-a pururea să plângi!

Şi când eşti tristă, Doino,

Tu inima ne-o frângi.

Dar nu ştiu cum, e bine

Când plângi, că-n urma ta

Noi plângem toţi, şi-amarul

Mai dulce ni-e aşa.

Şi toate plâng cu tine

Şi toate te-nţeleg,

Că-n versul tău cel jalnic

Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii

Le-ntâmpini la izvor,

Tu singură stăpână

Pe sufletele lor.

Le-nveţi ce e iubirea

Şi râzi cu ochi şireţi,

Deodat-apoi te-ntuneci

Şi cântece le-nveţi:

Să cânte ziua-n luncă

Şi seara când se-ntorc,

Când triste-n pragul tinzii

Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste

Cu lacrimi tu-i petreci

Şi stai cu ei, ţi-e milă

Să-i laşi pustii, să pleci.

Cântând le-aduci aminte

De-o fată din vecini,

De mame şi de-ogorul

Umplut acum de spini.

Şi când i-omoară dorul

Şi-n jurul tău se strâng,

Pui fluierul la gură

Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,

Tu, Doino, în rând cu ei.

Moşnegi şi oameni tineri

Şi tinere femei

Adună fânu-n stoguri

Şi snop din spice fac

Din scutece copilul

Când plânge-n săhăidac

Te duci şi-l joci pe braţe

Şi-l culci apoi pe sân,

Şi-i cânţi s-adoarmă în umbra

Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul

Spre culmi înaintând,

Pe coaste-auzi pâraie

Prin noapte zgomotând,

Şi-asculţi ce spune codrul

Când plânge ziua-ncet

Ah, toate, Doino, toate

Te fac să fii poet.

Şi, singură cu turma,

Privind pierdută-n zări

Spui munţilor durerea

Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară

Slăbit de-amar şi frânt.

Abia-şi apasă fierul

În umedul pământ.

Tu-l vezi sărman, şi tremuri

Să-l mângâi în nevoi.

Şi mergi cu el alături

Cântând pe lângă boi.

Iar bieţii boi se uită

Cu milă la stăpân

Pricep şi ei durerea

Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată

Frumoasă ca un sfânt,

În jur stăteau bătrânii

Cu frunţile-n pământ.

Cântai, ca-n vis, de-o lume

Trăită-ntr-alte vremi,

De oameni dragi, din groapă

Pe nume vrând să-i chemi.

Şi-ncet, din vreme-n vreme,

Bătrânii-n jur clipeau

Şi mânecile hainei

La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi

Tu stai între voinici,

Te văd cum juri şi blestemi

Şi pumnii ţi-i rădici!

Pribegi de bir şi clacă,

Copii fără noroc,

Tu-i strângi în codru noaptea

Sub brazi pe lângă foc.

Şi cânţi cu glas sălbatec,

Şi-n jur ei cântă-n cor

Cântări întunecate

Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru

Te prinzi cu ei fărtat,

Li-arăţi poteci ascunse,

Pe stânci le-aşterni tu pat.

Când pun picioru-n scară,

Ţii roibul lor de frâu;

Grăbit, când prind ei puşca,

Scoţi plumbii de la brâu:

Iar când ochesc, cu hohot

Tu râzi, căci plumbii moi

S-au dus în piept de-a dreptul

Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii

Te-ar pierde de-ar putea;

Dar când te-am pierde, Doino,

Ai cui am rămânea?

Să nu ne laşi, iubito,

De dragul tău trăim:

Săraci suntem cu toţii,

Săraci, dar te iubim!

Rămâi, că ne eşti doamnă

Şi lege-i al tău glas,

Învaţă-ne să plângem

C-atât ne-a mai rămas!