Dorobanţul - de George Coşbuc

7.0/10 - 148 de voturi
Dorobanţul

Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid.

Inimoşi s-azvârl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid.

Şi era prin şanţ pierire şi văzduhul tremura,

Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad,

Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.

Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pământ,

Valuri ce-necau reduta, scufundându-se în mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,

Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost

Şi treceau, urmându-i alţii, iar el tot pe unde-a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,

Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt.

Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,

Dă de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui?

El abia-şi întoarce capul. N-am putere să mă urc.

Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!

Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea.

Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.

Ajutându-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet,

Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet.

Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,

Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.

El înalţă-n vânt chipiul, strig-un nume drag şi sfânt

Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc,

Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!