Drumul iubirii - de George Coşbuc

9.0/10 - 160 de voturi
Drumul iubirii

Eu o ştiu din cartea sfântă,

Şi ţi-o spun, să te fereşti!

Baiazid, tălmăcitorul

Vrerilor dumnezeieşti,

Ale cărui vorbe-arată

Drumul spre-adevăr, precum

Carul de pe cer conduce

Navele spre-al Nopţii drum,

Predica-n moschee odată:

– „Dumnezeu, el ne iubi,

Să-l iubim şi noi.” Într-asta

Ben-Said grăbit veni:

– „Mare-nvăţător al nostru,

Cel de-Allah din cer trimis!

Mi-am pierdut de ieri măgarul,

Şi-am avut astă’ noapte-un vis

Şi te-ntreb aici pe tine,

Că tu ştii şi poţi să-mi spui.”

Baiazid privi la dânsul

Şi-a zâmbit de vorba lui.

Dar continuă cuvântul:

– „Spuneţi, care dintre voi

Nu-i convins că peste veacuri

Până-n zilele de-apoi

Singura iubire este

Sfântul drum adevărat?”

Toţi tăcură. Ahmet singur,

Un bătrân întunecat,

Ridicându-se, răspunse:

– „La ce-a dat-o Dumnezeu?

N-am ştiut-o niciodată,

Spune-mi ce-i, s-o ştiu şi eu!”

Baiazid încet se-ntoarse,

Şi-arătând spre-acel bătrân:

– „Ben-Said, tu caţi măgarul,

Iată-l, ăsta-i, adu-i fân.”

Mi-a rămas aminte vorba

Marelui învăţător.

Ben-Saizii nu văd alta

Decât tot durerea lor,

Şi când unii poartă lupta

Plini de-avânt, grăbiţi răsar

Ben-Saizii să-i încurce

Cu pierdutul lor măgar.

Iar când vezi că mulţi iubirii

Inima tăcuţi şi-o închid,

Tu de Ahmet îţi aminteşte

Şi de ce-a spus Baiazid.