Dunărea şi Oltul - de George Coşbuc

Dunărea vorbea cu Oltul:

Tu, copile drag al meu,

Zbuciumat tu vii la vale

Tulbure mereu

Plouă mult la voi la munte,

Sate şi câmpii de-neci,

Ori ţi-e firea ta de-a rupe

Maluri pe-unde treci?

Rup şi maluri câteodată

Şi fac holdele de pier,

Iar când plouă mult la munte

Cap de om eu cer.

Dar nu-i asta, maică sfântă,

Nu de asta-s tulburat,

Ci de câte văd mi-e milă,

Maică, şi-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,

Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,

Neamuri ce-şi vorbesc ferice

Graiul din strămoşi.

Toate laudă pe Domnul,

Libere-a trăi cum vor,

Vesele fiind de viaţa

Şi de soarta lor.

Vezi şi-aici poporul nostru

Cel din veac adus pe-aici,

Sprintene şi mândre fete

Şi flăcăi voinici.

Şi ţi-e dragă ţara asta

De români, căci te iubesc

Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul

Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,

Furios spre şes scobor,

Căci de unde vin, e spaimă.

Groază şi fior.

Tot români sunt şi pe-acolo,

Neam din veac pe-aici adus,

Dar pe gâtul lor şi astăzi

Jugul este pus.

Ei n-au voie să-şi vorbească

Graiul strămoşesc ce-l au,

Iar în coasta lor de-a pururi

Suliţele stau.

Sfânta libertate este

Nume gol pe-al lor pământ:

Cei nedrepţi sunt cei puternici,

Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,

Vin aşa de tulburat,

Şi de ciudă pe duşmanii

Cei ce l-au călcat.

Iar de-nec şi mal şi oameni,

Nu mai ştiu ce fac nici eu

Că mă simt de-atâta jale

Tulbure mereu!