El-Zorab - de George Coşbuc

7.0/10 - 135 de voturi
El-Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin

Să vând pe El-Zorab.
Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!

Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;

Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:

O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind

Stă mut, de suflet gol.
O mie de ţechini primeşti?
O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!

Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!
Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini

De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,

Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum!

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,

Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;

Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.
Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând

Obrajii palizi: Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!
Copiii mei nu s-or juca

Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând

În calea mea şirag!
Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab

Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea

De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui

Urechea la pământ!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ

Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!
Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.

Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!
Ştia pustiul de noi doi

Şi zarea se-ngrozea de noi
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate, odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;

Lăsa te vor flămând!
Şi te vor bate, odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,

Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!
Se-ncruntă paşa: Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun

Să te dea câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!
Al tău? Acel care-l crescu

Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,

Dar eu, stăpâne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Allah e drept şi-Allah din cer
Va judeca ce-i între noi,

Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.
Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!

Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc
Ce bine-mi poţi tu da?
Dă paşa semn. Să-l dezbrăcaţi

Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind
Se-ntoarce arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi…

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,

Şi cade mortul cal.
Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,

Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.
Să-ntoarce apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:

Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi aruncă-mă la câini!