Fata craiului din cetini - de George Coşbuc

8.0/10 - 105 de voturi
Fata craiului din cetini

Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimântat

De spada şi curajul lui Tabără-mpărat,

Domn mare şi puternic din ţara cu nenorii.

El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii

Prin holdele răscoapte; cu braţul său robust

Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust

Şi zboară furtunatec prin rândurile dese

Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese.

Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări

Şi s-a pierdut în umbră de-albastre îndepărtări

Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul,

Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul!

Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit,

Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit

Şi cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbeşte,

Cât parcă ceva-l doare şi nu ştiu ce-i lipseşte;

Că-i tot mereu pe gânduri şi-i vecinic supărat.

Dar pentru ce? De-aceea, că bietul împărat

Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,

Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele

Şi demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:

Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,

Braţ greu la bătălie şi trăsnet la izbândă;

Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă

Milos; şi era fiul din urmă Trandafir,

Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir!

Aşa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul

Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,

Sta-n cumpănă şi-n gânduri şi mult îmi chibzuia

Şi mult îşi bătea capul, căci dânsul nu ştia

La care dintre principi să lase-mpărăţia?

Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia

Mai mult înoţălită? Un suflet creştinesc,

Menit pentru mărirea de tron împărătesc,

Şi-o inimă domoală în care fiu trăieşte?

O minte mai vicleană pe care-l fericeşte?

Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,

El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,

Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,

Şi tot pe gânduri grele cu lunile şi anul!

Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,

Că-n Meştera-Cetate, la Craiu-încetinat,

Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină

Şi forul şi-l dezmiardă pe-un fir de răcoină

Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:

Căci are craiul fată frumoasă ca un dor

Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii

Şi-aşa de drăgălaşă ca patima iubirii!

Ea poartă haină-albastră şi poartă păr de aur

Şi-i albă ca zăpada din zilele lui faur,

Şi-o fată mai plăcută, prin şapte ţări crăieşti,

Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlneşti!

Ea şede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,

Purtând pe cap cunună de-albastre viorele

Şi-aşa mi s-a prins fata, şi-aşa mi s-a jurat,

Că dintre toţi voinicii primi-va de bărbat,

Pe-acel ce va fi-n stare

S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,

Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!

Şi-ndarn mi se-ncercară vitejii peţitori,

Căci nici unul nu poate să facă vitejie,

Să capete pe fata crăiască de soţie!

Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat

Ajunse până la curtea lui Tabără-mpărat,

Acesta prinde suflet şi iar înveseleşte,

Şi plin de bucurie feciorilor vorbeşte:

O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu

Voi şti din voi pe care să-l las în locul meu!

Grăbiţi tustrei la Craiul din Meştera-Cetate

Şi-acel ce-aduce fata, acela va domni!

Aşa vorbi-mpăratul şi dulce-apoi zâmbi.

Atunci Voinic-Zorilă ieşind merge la staur;

Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur

Şi-ncalecă şi pleacă, se duce fulgerat

Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat

Şi-acolo să câştige pe fată de soţie:

Pe fată de-o câştigă, câştigă o împărăţie!

S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,

Lăsând în urmă-i dungă de-albastre îndepărtări

Şi nori de praf; şi mers-a trei luni şi jumătate

Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,

Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.

La capătul cetăţii, Zorilă stă pe loc

Şi caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăieşte

Şi azvârle din copite şi-n laturi se izbeşte,

Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.

Descalecă Voinicul şi vede lângă drum

Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,

Cu ochi intraţi sub frunte, cu trup p-a cărui oase

Topitu-s-a fost carnea de ani şi de necaz.

Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz

Şi scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,

Dar pentru ce te tulburi şi te fereşti de mine?

Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatul mi-e frumos;

Pe mulţi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos

Şi poate-acum şi ţie vrun sfat să-ţi dau! Răspunde,

Din care parte-a lumii grăbeşti şi până unde?

Voinic-Zorilă însă n-ascultă al ei cuvânt,

Ci-ncalecă şi-aleargă precum aleargă-n vânt

O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,

Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă

Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.

Pe loc înalţii sfetnici şi domni s-au adunat

Să vadă pe voinicul venit din depărtare,

De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari şi-n stare

Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.

A doua zi voinicul norocul şi-a încercat:

Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,

Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa

De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal

Şi-aleargă, dar deodată grăbitul animal

Se-mpiedică şi cade şi trei picioare-şi frânge,

Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.

Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat

Şi dusu-l-a în palută; Zorilă ruşinat

N-aşteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă

Ăst loc fără norocuri şi trist întoarnă-acasă.

Şi Tabără-i vorbeşte: Ispravă nu-i nimic?

Degeaba tu, Zorilă, porţi nume de voinic!

Acuma Grangur iese, la staule grăbeşte

Şi-alege un şoim, a cărui copită străluceşte

De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior

Încalecă şi pleacă cu gânduri şi cu dor

Să capete pe fata crăiască de soţie:

Pe fată de-o câştigă, câştigă o împărăţie!

Trecut-a munţi şi dealuri şi culmi a străbătut,

Prin şapte ţări de-a rândul, ca vântul a trecut

Şi-a mers şi zi şi noapte prin ţări nenumărate

Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate

Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc

La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc

Şi sforăie şi bate în ţărnă cu piciorul

Şi nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul

Şi-n jur priveşte: vede o babă, care sta

De cârje răzimată şi care-apoi era

Mai slabă decât moartea cu faţa schimosită,

Cu mâini ca reschitoarea şi-aşa de mult urâtă,

Încât de groază Grangur privirea şi-a înturnat;

Iar baba înhoalbă ochii şi-i zice aşezat:

De ce te tulburi oare şi te fereşti de mine,

Căci eu din moarte scos-am pe mulţi viteji ca tine

Şi-am fost sfătuitoare la multe vitejii…

Dar unde mergi, copile? din care ţară vii?

Ci Grangur nu răspunde. Încalecă şi pleacă

Şi-aleargă încât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;

Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat

Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.

Îndată prin Cetate cuvântul se lăţeşte

Că alt voinic venit-a din lume şi voieşte

Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.

A doua zi toţi domnii din curţi s-au adunat;

Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna

Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa

De flori; voinicul Grangur e-n şea, şi plin de foc

Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc

Se-mpiedică fugarul grăbit şi gâtu-şi frânge

Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.

Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat

Şi dusu-l-a în palută, dar Grangur ruşinat

N-aşteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:

În cap de noapte pleacă pe neştiute-acasă.

Şi Tabără-i vorbeşte: Nimic? ştiut-am eu,

Că nici tu nu eşti vrednic să fii copilul meu!

Atunci Trandafir plânge şi din palută iese,

La staule grăbit-a şi dintre cai alese

Pe cel cu şea de-aramă; încalecă pe el

Şi pleacă şi se duce şi zboară rândunel

Şi lasă-n urmă codrii şi munţi în urmă lasă

Şi-aleargă, cum aleargă dorinţa ce-l apasă,

S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat

S-arate că la-nvingeri de mult el s-a dedat,

Să capete pe fata crăiască de soţie:

Pe fată de-o câştigă, câştigă-o împărăţie!

Şi mers-a crăişorul cu gândul ce şi-a pus

Ţări multe şi străine; o lună s-a tot dus

Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate

Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,

Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.

La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc

Şi sforăie cu spaimă şi coama şi-o zbârleşte.

Descalecă voinicul şi lângă drum zăreşte

Pe baba cea urâtă, pe care mi-o întâlniră

Şi fraţii săi. O vede voinicul Trandafir,

Ci nu-şi întoarce faţa, nu face semn cu mâna

Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:

O, scumpe Trandafire! de vrei să biruieşti,

Întoarnă-acasă iară la curţi împărăteşti

Şi-ţi ia un cal mai harnic, ia-ţi cal mai în putere!

Întoarnă acasă, întoarnă la tatăl tău şi cere

Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,

Căci e năzdrăvan calul şi-i roib nedumerit.

El singurul pe lume e calul care-aleargă

Prin nori şi prin văzduhuri şi bate lumea largă

De-a lungul şi de-a latul pe ţară şi pe mări;

El zvârle foc pe gură şi flacără pe nări

Şi poate să vorbească cu stele şi fortune!

Încalecă pe dânsul, căci dânsul îţi va spune

Prin vorbe tot aceea ce nu-ţi pot spune eu!

Atunci încet se lasă prin aer un nor greu

Şi-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă

Pe calul său şi trece un deal, un şes, o luncă

Şi tot mereu se duce pe drum îndelungat

Şi-ajunge iar în ţara lui Tabără-mpărat.

A râs Voinic-Zorilă şi Grangur încă râs-a

Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:

şi tu te-ntorci acasă cu braţul gol? Mă mir!

Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:

Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimica,

Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,

Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;

S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca fraţii mei!

Dar n-am un cal de seamă, precum aş vrea să fie;

Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,

Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!

Atunci Tabără plânse din greu şi i-a vorbit,

Cu inima sfărmată de dor şi de durere:

ţi-aş da, ţi-aş da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,

Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,

Căci nu ştiu unde-i calul, nu ştiu nici singur eu!

Eu nu-ţi pot da de seamă şi nu-ţi pot da de ştire

În ce loc mai trăieşte! Ci caută-l, Trandafire,

Prin staule, căci poate să dai de urma lui;

Şi dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!

Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec

Şi-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec

Din staul şi-l îndeamnă mereu să mănânce foc:

Dar care cum atinge jăratecul, pe loc

Nechează şi se-ntoarce la staule. Degeaba

Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,

Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.

Era-ntr-un fund de staul un cal îmbătrânit,

Rău, care n-avea preţul nici măcar de-un iernatec;

Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,

Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând

Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând

Şi vrând el joc să-şi bată de frate-său, grăbeşte

Şi scoate-afară calul şi-apoi în râs vorbeşte:

Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!

Încalecă-l şi-aleargă la Craiu-încetinat

Că acesta-i Cal-din-Spumă!

Aşa mi-a zis voinicul şi-a pus apoi în glumă

Jăratecul sub barba fugarului… Minuni!

Căci iată calul începe să mănânce din cărbuni

Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;

Şi-n vreme ce mănâncă, se-ngraşă tot mai tare

Şi tot mai mult, şi-n urmă, când el şi-a isprăvit

Ciudatul prânz, nechează, şi-n jur mi s-a rotit

De zece ori şi-atuncea se schimbă-n roib, a cărui

Frumseţe n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i

Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,

Şi Grangur, şi Mezilă şi Tabără se mir,

Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbeşte cu glas tare:

Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare

Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!

Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!

Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,

Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite

Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,

Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!

Ea numai de râs poartă pe toţi cari vreau să-i placă,

Căci dânsa ştie bine că ei nu pot să facă

Atâta vitejie, încât pe cal în zbor

S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!

Dar ţine minte, doamne, aceste vorbe-a mele:

Când noi vom sta în faţa ziditelor zăbrele,

Şi când din mână craiul un semn încet va da

Aproape de fereastra copilei voi zbura

Şi-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,

Privind la tine galeş cu ochi plini de uimire,

Tu-i ia cununa, însă te poartă totodată

Şi fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat…

Aşa vorbeşte calul şi veselos nechează;

Iar Trandafir pe tată, pe fraţi îmbrăţişează

Şi-n vreme ce aceştia poftitu i-au noroc,

El spada şi-o încinge şi-ncalecă pe loc

Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;

Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul

Şi-ndată se trezeşte la Craiu-Încetinat.

Şi vestea despre dânsul pe loc s-a strecurat

Prin oamenii cetăţii, şi sfetnici s-adunară

Şi domni şi lume multă: cu drag ei aşteptară

Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,

Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit

Ori nu, cum au fost alţii. Frumoasă ca şi luna,

Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa

Şi râsuri pe guriţă; şi craiul semn a dat:

Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat

Şi fuge nebunatic şi zboară porumbeşte

Şi trece ca săgeata cât aerul plesneşte

Şi vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.

Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:

Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;

Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,

Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!

Un ţipăt lung atuncea din turn a răsărit;

Era ţipătul fetei învinse; era graiul

Copilei înecate de dragoste. Iar craiul

Se miră, se cruceşte şi-ntreabă înmărmurit,

Că cine-a fost voinicul, din ce ţări a venit

Şi unde-a mers? Răspuns-au acei ce-au prins de veste

Că Trandafir se cheamă şi-un Făt-Frumos el este

Şi-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!

Atunci craiul se-ntoarce şi mari porunci a dat

Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătară,

Pe cai fără de splină cu toţi încălecară,

Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau

Şi-apoi cu veselie plecând ei se duceau

Trecând prin tot oraşul din ţară, prin tot satul

Şi ajuns-au toţi în pace la Tabără-mpăratul!

Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a în cântări

Şi dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de ţări,

Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună

Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună

Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese

Şedeau în zi de praznic vestite împărătese

Şi crai cu stele-n frunte şi harnici împăraţi

Şi sfetnici luminaţi.

Iar când era serbarea mai dulce şi mai lină,

Mireasa ia paharul şi mirelui închină

Şi-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu

Şi-n veci cu veselie a ta să rămân eu!

Şi ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire

Şi râde şi iar zice: Viteze Trandafire,

Primeşte-ţi iar sărutul, pe care mi l-ai dat,

Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,

Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!

Şi-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,

Stă Tabără-mparatul râzând şi-nveselit,

Apoi el ia paharul să-nchine şi-a vorbit:

Voinice Trandafire, născut ai fost pe lum