Flăcări potolite - de George Coşbuc

E cald. De drum îndelungat

Picioarele de-abia îl mal ţin,

Şi-i cale până-n sat!

El e flămând şi e-nsetat

Şi-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor.

Sub tei, la margine de drum,

S-oprise pe răzor,

Aici la loc răcoritor

Sfârşit stătea acum.

Pe-acelaşi drum de soare plin,

Să se ridice, şi-a crezut

Că moare-n câmp aici,

Ca prins de friguri şovăi

Şi-n urma a căzut.

Nevasta i-a murit; Şi-apoi

I-a ars şi casa; i-a trăsnit

Deodată patru boi.

Trăia la praguri, şi-n nevoi

Că-n urmă-a înnebunit.”

– „Nebun, din ce?” – „Cuvântul meu

Şi-al altora, e zvon prin sat;

Dar ştie Dumnezeu!

Din multe toate, – zic şi eu,

Dar, urma, din băiat.”

– „Era mişel?” – „Ba nu, deloc;

Dar singur el a tot zorit

Să-şi bage capu-n foc:

S-omoare p-un flăcău la joc.

Şi-i dus de-atunci, fugit.”

– „E dus de-atunci… Dar ce-au avut?”

– „O fată… vezi, că n-are rost

Să spun de la-nceput.

Nimicun… ei! şi ce-a făcut

Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit,

Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!

Aşa i-a fost menit.

Dar bun băiat! De-o fi murit,

Să-l ierte Dumnezeu.”

Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.

Străinul parcă se gătea

Să plece,şi-ar fi vrut

Să fugă dac-ar fi putut –

Şi sta şi se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat,

Privind aşa pe deal, răzleţ:

– „Departe-i până-n sat?

Să nu vă fie cu bănat:

Întreb, că sunt drumeţ.”

– „Când eşti voinic, ţi-e dealul întins

Ca şesul ici… dar pentru noi

E drum cu dinadins.”

Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins

O jale pe-amândoi.

Şi iarăşi a-nceput cuvânt

Străinul, tremurat şi rar,

Uitându-se în pământ:

– „Am mai umblat pe-aci… dar sânt

Amar de ani, amar!

Ştiam şi oameni…” El şi-a dus

Pe tâmple mâna-ngândurat:

– „Şedea pe vale-n sus

Ion al Anei… cică rus

Din moşi; l-or fi-ngropat?”

– „Ion al Anei… L-ai ştiut

E mort de-un veac! Şi bun creştin,

Tot cinste ne-a făcut.

Dar multe, Doamne, l-au bătut

I-a fost paharul plin.”

– „Era bogat?” – „Era. şi-a fost

Cuminte om; dar nu ştiu cum,

Aşa i-a mers de prost.

E rău, când anul întreg ţi-e post,

Şi masa când ţi-e în drum.

Străinul parcă n-auzea

Cuvintele; pe gânduri dus,

Sta piatră şi tăcea.

Deodată, parcă făr-a vrea,

Ridică ochii-n sus.

– „Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat

Spre fată. – „Cresc copii si eu.

E mă-sa colo-n sat,

Dar e rămasă de bărbat

Şi-i tânără, şi-i greu!

Sunt văduv de vreo zece ani,

Iar fata mea – mai bine-mi dau

Averea la golani!

Când faci copii, îţi faci duşmani,

C-atâta minte au!”

E gata moşul de plecat,

Şi spre străin întors apoi:

– „Ţi-e drumul îndelungat,

Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,

Să vii să dormi la noi…”

– „Că n-am… dar uite, nu e vânt

Şi-i cald. Sub cap o mână pui,

Dorm colea, pe pământ.

Îţi mulţumesc!” – „Păi, Domnul sfânt

Te poarte-n paza Lui!”

El trist privind in urma lor

Cum se duceau spre sat grăbiţi,

Rămase gânditor

Şi frânt ca oamenii când mor,

Cu ochi încremeniţi.

Când i-a pierdut din ochi, voi

Să se ridice, şi-a crezut

Că moare-n câmp aici,

Ca prins de friguri şovăi

Şi-n urma a căzut.

Târziu de tot s-a ridicat,

Şi ochii-i se făcură grei

Ca celui îmbătat –

Şi spre fântână s-a plecat

Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând

Din traista-i un cuţit de-oţel,

Şi, dus aşa de-un gând,

Strângea cuţitu-n pumn, cătând

Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a învârtit.

De patruzeci de ani purta

Cu el acest cuţit:

Era pentr-un duşman menit –

Ce dulce gând era!

Şi-acum… acum e de prisos!

Şi-ncet cu-ncetul desfăcut

Din pumnul strâns vârtos,

Spre-adâncuri, vâjâind în jos,

Cuţitul a căzut!

Tovarăş, drag! de patruzeci

De ani, ai fost viaţa lui!

Şi-acum tu mort petreci –

Dar taina voastră-n veci de veci

La nimeni n-o s-o spui!

Bătrânul s-a nălţat apoi,

Spre deal ca un copil privind;

Ah, dealuri scumpe, voi!

Bieţi ochii, slabi şi numai doi

Puţine zări cuprind!

Cărarea asta, o ştia,

Şi colo stânca de-adăpost

Pe ploaie-n vremea grea

Şi parc-acelaşi vânt bătea,

Şi toate cum au fost!

E sat dincolo – drum umblat

Şi dealul mic, uşor să-l sui –

Aici l-a legănat

Măicuţa lui, şi-aici în sat

Sunt morţi părinţii lui!

Măcar din deal, aşa ca-n zbor,

S-arunce ochii-n jos spre văi,

Spre sat, spre casa lor!

Vor fi bătrâni, ei poate mor.

Şi-atunci erau flăcăi!

Dar nu… în sat el ce-ar căta!

El ştie tot ce-ar mai fi vrut

Să ştie-n viaţa sa

Sunt morţi ai lui! El – un pierdut

Mai bine-i poate-aşa!

Şi parcă neştiind nicicum,

Prin iarba el şi-a pipăit

Toiagul său acum,

Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum

Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus

Se răsfira fierbând un nor

De-un rece vânt adus.

Zburau ţipând cucori pe sus

Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat

Bătrânul, slab cu ochii plini

De lacrimi şi bănat –

Mergea de-un gând nebun purtat:

Să moară-ntre străini!