Floarea-soarelui şi macul - de George Coşbuc

8.0/10 - 123 de voturi
Floarea-soarelui şi macul

Se-ntrebau, vorbind odată

Două flori pe şes:

– „Vecinic stai îngândurată,

Roşie şi mândră floare!

ce-ai pe suflet de te doare,

Şi suspini ades?”

– „Stau aşa! Mi-e dus şi gândul

Şi mi-e somn mereu.

Dar tu capul tău plecându-l,

Pentru ce eşti tot trudită?”

– „Cum n-aş fi, căci nedormită

Sunt în veci şi eu

Când amurgu-n văi se-ngână,

Vine din apus

Un flăcău; mă ia de mână,

Dă din cap şi semn îmi face,

Tac şi eu că şi el tace

Şi zburăm în sus.

Peste mări, eu nu ştiu unde,

Peste munţi cu flori.

Nu-l întreb, că nu-mi răspunde,

Şi zburând prin lume moartă,

El mă lasă-n rai la poartă

Strajă până-n zori!”

Tristă zise cealaltă:

– „Lungă cale ai!

Floare galbenă şi naltă

Şi cu-aşa de mândru nume.

Ce vezi tu pe ceea-lume,

Strajă până stai?”

– „Ce să văd! Deschide cerul

Mândrele lui porţi,

Şi-mpăratul vine, Lerul,

Iar cu el, în haină albă,

Vin purtând cununi de nalbă

Suflete de morţi.

Şi e cald şi e lumină,

Şi-ori pe unde treci,

Valea de copii e plină,

Prinşi de mâni îşi joacă jocul,

Iar de cântec plin e locul,

Plin de flori în veci.

Dar de ce suspini tu oare?”

Zise ea apoi

Către cealaltă floare.

– „Şi de ce m-asculţi mirată?”

A răspuns, pornind deodată,

Cea cu roşii foi:

– „Ah, suspin că tot ca tine

Strajă stau şi eu!

Din apus un tânăr vine

Tot aşa, când amurgeşte;

Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte,

Şi zburăm mereu.

Şi mi-e ciudă cum se poate

Nopţile s-alerg.

Uite, ziua, ştiu de toate;

Seara însă plec uitucă:

Nu ştiu unde-o să mă ducă.

Ştiu numai că merg.

Stau la poartă-ntunecată

Şi-ntr-un loc cumplit:

Nu văd soare niciodată,

Numai neguri şi furtună,

Şi prin nori un colţ de lună

Mort şi-ngălbenit.

Şi vin suflete-amărâte;

Ochii lor, izvor:

Udă haine mohorâte,

Udă pietrele pe cale,

Şi pornesc ca râu la vale

Lacrimile lor.

Ah, şi-n chinul lor cel mare

Ei, pe piept, icnind,

Pumnii-i strâng aşa de tare

Că-şi pătrund prin carne pieptul

Şi sub coaste ei de-a dreptul

Inima şi-o prind.”

– „Amândou-avem o soartă”,

Suspinând vorbi

Floarea care-n pururi poartă

Ochii dornici după soare:

– „Dar voinicul tânăr oare

Cine poate fi?

Din apus mereu săracul,

Vine blând şi bun.”

– „Nu-l cunosc”, răspunse macul.

Dar pe când vorbeau cuvântul,

Se opri-ntre sălcii vântul

Şi-asculta ce-şi spun.

A zâmbit şi-apoi cu jale

Şuierând s-a dus

Trist pe lângă râu la vale.

O să vie dânsul iară

Pe la flori în fapt de seară,

Singur, din apus!