Groparul - de George Coşbuc

El cântă, să-i treacă din vreme, săpând,

Şi lucru mai spornic să-i pară,

Şi galbene oase le-aruncă pe rând

Din groapă pe lutul de-afară;

De câte ori însă aruncă vrun os,

Găseşte vreo glumă şi-o vorbă pe dos

Să râdă de bietele oase.

O hârcă el scoate din negrul pământ,

Dar, nearuncând-o bine,

Ea cade de-afară de-a dura-n mormânt,

– „Ce-i, hârco? E tartoru-n tine?

De-ţi place şederea cu viii la sfat,

Haide, vino vreodată-n plimbare prin sat!”

Iar hârca răspunse: – „La noapte!”

Groparul se nălţă deodată-nlemnit

Şi-i piere răsufletu-n gură.

Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit?

Căci limpezi cuvintele fură:

„La noapte!” Rostite puternic şi rar –

Şi-aşa fioroase şi reci i se par

Şi sapa, şi lutul, şi groapa.

El lasă lopata şi sapa-n mormânt

Şi lucrul negata şi-l lasă.

La nimeni pe cale nu spune-un cuvânt,

Nu spune nevestei acasă.

El pleacă-ntr-o parte, se-ntoarce înapoi;

Şi scapătă ziua, se-ntunec apoi,

Şi-i noapte, şi-n pat el aşteaptă.

Alunecă uşa deodată-n ţâţâni

Şi-n prag un schelet se iveşte.

Îi scapără ochii, şi mişcă din mâini,

Şi capul îi cade şi-i creşte.

Iar oasele-i toate, mişcându-se rar,

Pe unde se-ncheie mai mucede par

Şi sună ca sloii de gheaţă.

– „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit

Şi-ai zis să te caut odată.

Ce bine-i cu viii şi iat-am venit,

Căci morţii au vorbă jurată!”

Groparul întinde, de groază cuprins,

O mână spre oase, dar braţul întins

Se-ncurcă prin recile oase.

El ţipă, se scoală, şi repede-acum

Luând într-o mână toporul,

Împinge scheletul din casă pe drum

Şi trage pe uşă zăvorul.

Iar mortul de-afară: – „Nebune ce eşti!

Pe unul cel singur degeaba-l goneşti,

Că mii eu chema-voi cu mine!”

Trezită de ţipet, din pat a sărit

Şi-aprinse un opaiţ nevasta.

– „Feritu-ne-a Sfântul şi nu ne-a ferit!”

Ce vorbă ciudată fu asta?

Îşi vede bărbatul cu ochii-ncruntaţi,

Stând strajă la uşă şi-n pumnii-ncleştaţi,

Gătit de lovire toporul.

Îl strigă pe nume. Se uită-napoi

Spre strigăt şi lasă să-i cadă

Toporul din mână, şi-n tremur apoi

În colţ el se strânge grămadă.

Ca unul ce-aşteaptă cu groază, stă-n loc –

Atunci, la fereastră, deodată poc, poc,

S-aude o bătaie de-afară.

Sunt mulţi, sunt o sută, şi alţii-s pe drum,

Vin miile-acum să s-adune!

El joc îşi bătuse de dânşii, şi-acum

Puternicii vin să-şi răzbune!

Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit,

Îl vede, tresare, clipeşte-aiurit

Şi mort el rămâne grămadă.