Hafis - de George Coşbuc

De ştii tu, băiete, să bei şi să taci,
Haide vino cu mine!
Ia cupa cea largă şi-ai grijă ce faci
Ascunde-o bine,

Căci mufti ne-o vede şi mufti ne-o ia.
Şi mufti Ia urmă se pune şi-o bea –
Şi dăm de ruşine!
În strada cea strâmtă e cârciumă-n fund;

Ghiaurii beau bine;
Când merg eu pe-acolo, ghiaurii s-ascund,
Cu spaimă, de mine.
Eu beau câte-o cană, beau două, ba trei;

Eu singur beau zece, de vorbă cu ei,
Şi-i fac de ruşine.
Îmi zise ghiaurul: – „Bătrâne poet,
Ia spune-mi, e bine?

Eu ştiu că e vinul oprit de profet!”
– „Oprit e, creştine!
Dar nu e mirare, că eu îl iubesc,
Mirare-i că unii de-ai voştri-l hulesc,

Şi aceasta-i ruşine!”
Ghiaurii au haine lipite pe ei;
De dânşii e bine:
Bei vinul, şi mufti nu-ntreabă „ce bei?”

Dar alta-i la mine!
Ulciorul plin, unde sa-l pot eu dosi?
Dar haina-mi e largă – mai largă de-ar fi,
Că scap de ruşine!

De ştii tu, băiete, să bei şi să taci
Haide vino cu mine;
Al meu să rămână, de-i rău ce tu faci,
Şi-al tău, de-i un bine!

Ah, tulbure-i, Doamne, impulsul sorbet
Şi limpede-i vinul oprit de profet –
Allah! Mi-e ruşine.