În şanţuri - de George Coşbuc

Burcel în şanţ muri strivind

O tigvă păgânească,

Şoimu-n redan căzu răcnind:

Moldova să trăiască!

Curcanul cel voinic şi bun,

El, Peneş, spune-acestea,

Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun

Deplin acum povestea.

Burcel era oltean, un pui,

Ajuns din întâmplare

Între flăcăii din Vaslui,

Viteaz minune-mare.

Iar când muri, strivind în şanţ

O tigvă păgânească,

Strigat-a bietul dorobanţ:

Muntenia să trăiască!

Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor

Căzură-n şanţ deodată;

Strigând deodată ţara lor

Cea-n două despicată.

Alăturea de ei gemea

Căzut şi căpitanul,

Izbit de moarte se trudea

Cu ochii-nchişi sărmanul.

El auzise pe cei doi

Ce spuseră-n cădere,

Şi jalnic se înălţă-n noroi,

Privindu-i cu durere.

Şi zise-apoi: O ţară e,

Cum una ni-e mânia!

Muntenia, Moldova ce?

Trăiască România!

Atunci şi Şoimu şi Burcel

Cu faţa înseninată

Priviră lung şi-adânc la el,

Şi-au tresărit deodată.

Spre-acelaşi loc, spre nord privind,

Şi sus apoi, tăria,

Toţi trei strigar-atunci murind:

Trăiască România!