În spital - de George Coşbuc

7.0/10 - 185 de voturi
În spital

Nu-nţelege vorba, sire.

Zice-acelaşi general,

Camarazi, să nu vă mire

Că-ntr-acest spital

Nu-nţeleg nici doi cuvântul

Ce-l vorbim, căci li-e străin,

Sunt vitejii din pământul

Cel de râuri plin,

Pe-unde trec ei veseli vara

Peste munţii suri şi goi;

Ei de-acolo sunt, din ţara

Turmelor de oi…

Scoborând din munţi de-a dreptul

Par în lupte-oşteni bătrâni,

Aţi văzut cum pun ei pieptul

Sire, sunt români.

Astfel zice generalul

Către tânărul împărat,

La Veneţia-n spitalul

Cel improvizat.

În supremele momente

Când căzură peste noi

Alte patru regimente,

În amurg cu ploi

Adunaţi românii-n vale

Zid în urmă ne-au rămas,

Stăvilind duşmanii-n cale

Până ne-am retras.

Câţi de moarte-atunci scăpară

Zilnic în spitale curg;

Toţi ca leii se luptară,

Tinere Habsburg;

Şi-au murit pentru-mpăratul

Sute de viteji de-ai mei

Dar acest de-aici, din patul

Şapte sute trei,

Care zace aşa-n neştire

Şi-i lipseşte braţul stâng

Îl salut! Dă-mi voie, sire,

Mâna să i-o strâng.

Noaptea scoborî cu ceaţă,

Luptelor sfârşit punând,

Până-n trista dimineaţă;

Şi rănit zăcând

Printre morţi ce-umpleau hotarul

Lângă steagul ce-l avea

Strâns în dreapta sa, stegarul

Singur se zbătea.

Mâine-n zori o să-l găsească,

Mâine-al vostru steag, români,

Mâine stema-mpărătească

La duşmani în mâini!

Ah! şi nimeni viu pe-aproape

Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor

El chemându-l, să-şi îngroape

Sfântul steag al lor!

Şi el n-are, n-are o mână,

Că-n bucăţi l-ar destrăma

Şi cu mâinile-n ţărână

Groapă i-ar săpa!

I-ar săpa-o în stânci cu dinţii,

Şi-ar muri apoi râzând!

Iată, Doamne-al biruinţei,

Tu i-ai dat un gând:

Steagul său, de lângă cruce

Până-n poala dedesubt

Dând cu dinţii să-l apuce

Rând pe rând l-a rupt!

Şi lăsând prăjina goală,

Ocoli păduri şi stânci,

Doborât de răni şi boală

Şi târât pe brânci

Printre străji şi printre cete

Ziua stând ascuns prin văi,

Pân-a patra zi când dete

De fârtaţi de-ai săi.

N-avea grai, de răni umplutul

Suflet, vai n-avea defel

Dar un steag, pierdut crezutul,

Brâu în sân la el!

Cald bătea-n ferestre-amurgul;

Nimeni n-a mai zis nimic,

Şi, plecat spre pat, Habsburgul,

Cătr-acest voinic,

Blând l-a sărutat pe frunte;

Spre români întors apoi:

Vara, păşunând pe munte

Turmele de oi,

Şi-adunaţi pe lângă masă

Iarna la ospăţ şi nunţi,

Spuneţi tuturor de-acasă

Celor de prin munţi,

Şi le-nseninaţi viaţa

Cu cuvânt înălţător,

Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa

Voastr-a tuturor.

Sărutându-l împăratul

L-a numit copil al său

Şi c-am stat plângând pe patul

Bietului flăcău!..