Izvor de apă vie - de George Coşbuc

7.0/10 - 186 de voturi
Izvor de apă vie

Când Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat,

Din casa părintească la taberi a plecat.

În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă,

A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă

Şi-a zis: În toată ziua poţi şti de soarta mea!

Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu când vei vede

Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată,

Să ştii, iubite Prier, că-s mort! şi zilnic cată

Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi

De sânge lata dungă pe mijloc o zări,

E mort! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul.

Pe Vânteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul.

Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,

La sfânta Luni se duce şi sfânta Luni i-a dat

Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie…

Aşa spun din poveste bătrânii. Din vecie

Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti

Că mulţi viteji năzdrăvani şi fii împărăteşti

Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai singuri

Izvorul de apă-vie. şi spun că era-n crânguri

Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,

Şi-un monstru sta la pază, balaur ce pe nări

Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii.

Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii,

Cum palidul balaur ajunse păzitor

Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor

De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie,

Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie!

Pe vremea când balauri şi serbede arătări

Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări

De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase,

Când zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase,

Cereau în largi palute molatic adăpost:

P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost

Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,

Cum n-aveau crunt atâta toţi monştrii de pe lume!

Tiran de tot, cu moartea mai mult era dedat

Ca vârful gol de munte cu cer înnegurat,

Şi orb în judecată, sălbatic în mânie;

Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie.

Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc

De inimă el poartă un foc, demonic foc,

Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stânge,

Decât numai beţia de lacrimi şi de sânge!

Crai-Sânger! Toată lumea Crai-Sânger l-a numit.

Tot omul, care-o dată pe Sânger l-a zărit,

Cădea-n lingori şi friguri, sâlhui trăia cu anii,

Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătănii,

Căci Sânger numai sângiuri prin lume răsădea;

El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-l iubea.

Mereu încreţea gene, cătând la spăzi tăişul,

Cu toată lumea largă sta Sânger de-a poncişul,

Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit

De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit

Alt om ca el; nici fiară n-a fost aşa ca dânsul,

Căci el a fost Crai-Sânger ce n-a cunoscut plânsul.

Ci spun că Sânger, totuşi, iubiri mai cunoştea,

Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea

Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sânger:

Frumoasă era, blândă, cu sufletul de înger.

Şi n-a fost decât roabă! Căci Sânger a zidit

Un turn cu temelia din piatră de granit,

Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina:

Ea n-avea nici un umblet afară din grădina

Tătâne-său, nici oameni la dânsa nu s-au dus,

Căci dusul era moarte. şi crudul crai a pus

În preabătul grădinii pândaş, iară pândaşul

Nici somn n-avea, nici pace, căci Sânger, pătimaşul,

A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui,

A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,

Să-i spună ce om are cărări de turn aproape?

Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape

De-atâta bănuire, i-a spus neadevăr,

Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr.

Şi-atunci, cum a fost Sânger om negru de furtună,

Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună,

Roşi până la creştet şi, negru de turbat,

A-nfipt recele paloş în palidul argat,

Sfărmându-l bucăţele cu spada şi toporul.

Aşa! Pe rând cu toate! Să prind acum feciorul!

A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins

Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins

Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţe

Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţe

Trăgându-i mişeleşte cadavrul ţăndărit,

Până oasele pe drumuri de-arbust s-au fărâmat.

Căci astfel era Sânger; spun basmele de dânsul,

Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plânsul!

De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci.

În preabătul grădinii lui Sânger-Crai de-atunci

La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază

Prin tot cuprinsul ţării, să prindă şi să vază

Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun

Nici nu ştia ce face Crai-Sânger de nebun!

Şi, cât a fost crăimea de-ntinsă şi de lată

N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată

N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr,

În tot feciorul ţării vedeau un Calapăr

Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă,

Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă.

Apoi a dat Crai-Sânger porunci, de-au năruit

Întregul turn, cu zidul din piatră de granit,

A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni,

Făcând zidirea toată pământului asemeni.

Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori;

A pus la lucruri grele pe fete şi feciori,

Siliţi au fost să lucreze, muncind din greu cu anii,

Şireag întins de temniţe, tot pentru ei, sărmanii!

Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns

Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns

Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară,

Dând semne biata fată că nu-i mai mult fecioară

Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş,

Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş

Cu zgomote şi chiot de-o lume păgânească!

Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărască

Mai greu sfârşitul vieţii, la servi porunci a dat

S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat,

Căci astfel era Sânger; mai monstru decât dânsul

N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plânsul.

Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat

Cu temere şi tremur copila. I-au legat

Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul;

Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul;

De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea

Pe fata lui Crai-Sânger. şi biata, cum plângea

Vărsând din ochi albaştri de lacrimi mari o vale,

Veni pe gând să bea din lacrimile sale,

Şi-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, văd că-i scris,

Să mor cum nu mai moare alt om! Căci arse mi-s

De largi văpăi plămânii şi buzele-mi albastre!

Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre

Şi vremurilor grele! Să n-am eu nici sălaş,

Nici preoţi; numai lupii, de sângiuri pătimaşi,

Să-mi sfârtece cadavrul, şi corbii duşi de vânturi

Să împartă-a mele oase pe-o mie de pământuri!

Oh, Doamne! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător,

Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor,

De fiare sfâşiată. şi plânge; precum plânge,

Pe palme adună lacrimi şi ca-n pahar le strânge

Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop

Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop

Nu pierde cărăruşa spre palmele vecine.

Când palmele-mbinate de lacrămi au fost pline,

Copila blând se-ndoaie, din greu a suspinat,

Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat

În piept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte

Cel strop rămas pe palmă, când Lina şi simţeşte,

Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating:

Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,

Pe frunte-i cade bură; din braţe-i curg şiroaie,

Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie

Şi hainele-i se îngreună, tot trupul e părău,

Căci membrele sub apă topindu-se mereu

Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie;

Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie

Rămase numai urmă de-un limpede izvor

Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor.

Un şopot lin, ce pare că spune tot de dânsul,

De Sânger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plânsul.

Dar Sânger-Crai, tiranul, din ce era nebun

Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun

Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţei

S-a prins de el; sălbatic crâşca din dinţi, cât dinţii

Sudori storceau de sânge, dar nu-i părea lui rău

De-atâtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său,

Ci numai pentru fată simţea mustrare dânsul,

Dar nu plângea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plânsul.

Şi, ca să-şi amăgească mustrările din piept,

El a chemat la curte pe cel mai înţelept

Din câţi ştiau să-ţi afle pe stele soarta toată

Şi-acela, prin văzduhuri trecându-şi ochii roată,

Prin zece nopţi de-a rândul mari taine le-a pătruns

Şi-n urmă lui Crai-Sânger aşa i-a dat răspuns:

O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos…

În pieptu-ţi furtunatic lipseşte-un larg adaos

De linişte şi pace, Crai-Sânger! şi din stea

Citesc acel adaos. Când nu vei mai avea

În tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată,

Când orice fel de armă prin ţara ta cea lată

Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor;

Când liber va fi-n drumuri oricare călător

Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste,

Când zece sărindare şi zece sărăcuste

Plini-vei pentru Lina: scăpat vei fi atunci

De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci!

Atâta-i tot; fă toate, Crai-Sânger, bagă seamă

Şi fă; când vei fi gata, atuncea tu mă cheamă

De nou, să cat voinţa puterilor de sus.

Aşa i-a zis. Iar Sânger pe cugete s-a pus,

Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dânsul,

Căci Sânger era craiul ce n-a ştiut ce-i plânsul.

Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat

Şi fiece colibă a pus de-au adunat

Săgeţi şi lănci şi suliţe şi spade înveninate

Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate

Pe zece mii de care, la fiecare car

Perechi tot câte patru de bivoli înjugară

Şi, două luni de-a rândul mergând, în depărtare

Le-au dus la mări afunde şi le-au zvârlit în mare.

Apoi au prins să sune mari clopote întins

Şi jalnic, prin biserici pe preoţi au aprins

Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite,

Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite

Treceau în rând cădelniţe cu fumul lor domol,

Iar sfânta rugăciune curgea de la pristol:

Erau pentru copila lui Sânger sărindare.

A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare

La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat

Şi-n urmă pe ceteţul de stele l-a chemat.

Acela, dac-aude, că simte încă grele

Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele,

Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap,

A zis: Stăpâne! Iartă, dar nu pot să te scap

De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme-n ţară

Mai este încă-un paloş! Când servii tăi legară

Pe Lina şi-o duseră în codru, au pierdut

Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,

În ce loc e; dar pleacă, stăpâne, însuţi pleacă

Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-l facă

Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vânt,

Aşa să-ţi piară chinul, cum piere pe pământ

Cenuşa-nvolburată! La paloş dar! printr-însul

Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e: plânsul!

În zori de zi Crai-Sânger spre crânguri a plecat

Să caute paloş. Chinul atât a măcinat

Puterile-i cât searbăd d-abia îşi trăgăna traiul,

Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul.

Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu,

Prin silhe mari, cu ochii bătând suişul greu

Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul

Desimilor un paloş căutând cu de-amănuntul.

Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat,

Şi-n alb de ochi un purpur de sânge-i s-a lăsat

Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini,

Iar faţa lui primise color ca de funingini:

Un monstru părea, fiară, un tip întunecos,

Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hâdos!

Mergând aşa, pe vremea când soarele se-ngână

Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână

Şi, căci i-au ars plămânii de sete, a băut

Din apele curate, ci Doamne! n-a ştiut,

Că bea schimbate lacrimi a Linei şi bea sânge

Din fată-sa, şi iată! El bea şi-ncepe a plânge!

El, crudul şi tiranul, ce-atâtea vieţi a stins

Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns

Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte

Potop întreg, sub plângeri gândeai că se topeşte;

Atât era de gemet înfrânt şi abătut,

Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut

Pe crai, putea să jure, că nu-i acela dânsul

Nu el e Sânger, craiul ce n-a cunoscut plânsul!

Oh! N-avea ce să caute mai mult în codru des

Pierdutul paloş! Craiul atunci a înţeles

De prima oară-n viaţă, că-n plânset sta balsamul

Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul,

Căci nu cunoaşte lacrimi: iar cei care nu plâng

Sunt tot acelaşi suflet cu fiarele din crâng!

Atunci de prima oară, cu sfântă limpezime,

În ochi i se desfăşură întregile lui crime:

El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind;

Feciori ucişi se-nalţă şi-l blestemă murind,

Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată

Acel ucis pe uliţe de cai sumeţi; o ceată

De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sânul drag;

Şi fete vin şiraguri, ci-n ultimul şirag

Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete

Apare-n trup cu lanţuri, un cap orfan de plete,

Şi Doamne! Craiul închide cu groază ochii săi;

Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi

Cuprins, mai tare plânge şi-l arde-n suflet vina,

Când ştie că izvorul e Lina! şi pe Lina

Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strângă-n al său braţ

Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi

Încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură

Şiroi curgea de pară, scântei o mie cură

Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac,

Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac

Şi gheare-i cresc la mâini şi la picioare gheare,

Limbi mari acum învârte şi colţi are de fiare!

Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns

Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns

Pornirii lui de monstru! Sa-l ştie toţi, ca dânsul

A fost un crai sălbatic, ce n-a cunoscut plânsul!

A fost demult odată, spun oameni, un izvor

Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;

Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,

Căci cine bea din ele oricând putea să scape

Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,

Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,

Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie

Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.

Mai spun că sta balaur acolo şi păzea

Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea

Cu braţul său învinge, cu arma omenească

Era peste putinţă vrun om să-l biruiască,

Ci numai cu mătănii şi sfinte rugăciuni

Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…

Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare

Că-i sec de tot: şi totuşi, în piept tot omul are

Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:

E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,

Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:

Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!