În negura pădurii castelul îngrădit
Cu şanţuri uriaşe stă trist, mucigăit,
Şi numai câteodată în jurul său revine
Mişcarea vieţii calde, când paveze quirine
Răsar de după ziduri – de două ori pe an.
Atunci legionarii colosului roman
Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea,
Dar nu le simţi nici pasul, nici nu le-auzi strigarea,
Se-mprăştie deodată şi iar s-adună des
Şi pier în crâng. Se joacă? Dar iată-i! Dânşii ies
Mai mulţi! Erau o sută şi-acum ei sunt o mie,
Mai iuţi şi mai năvalnici, mai plini de vijelie.
S-amestecă, s-aruncă popor peste popor!
Ies fulgere din suliţe, dar suliţele mor
Zdrobite de pieptarul puternicelor zale;
Ajung acum la piepturi, cu pumnii-şi fac ei cale
Prin şiruri teutone: nici ţipete de guri,
Nici tropot nu s-aude! Vezi numai izbituri
De pumn, mişcare mută de braţ şi de secure.
Şi-n muta zvârcolire, ei intră în pădure
Aşa-ncleştaţi: şi codrii iau flacără acum.
Şi ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se îneacă-n fum,
Iar brazii cad pe dânşii aprinşi, se prăbuşeşte
În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândeşte
La fugă – două neamuri aprinse de un gând:
Din doi protivnici unul să piară mai curând.