Legenda rândunelei - de George Coşbuc

7.0/10 - 191 de voturi
Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,

Tot cântă rândunica

Sub streşini ciripind

Era şi fată mare

Şi mândră de-a cătare

Şi-apoi, pe lângă toate,

Şi fată de-mpărat.

Uşor se duce nume

De-un lucru bun în lume,

Dar mai uşor de-un lucru

Frumos cu-adevărat.

Şi-n toată lumea vestea

I-a mers, cum merg de-acestea

Când trec din gură-n gură

Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor

Şi ţipă rândunica

Şi n-află ajutor.

Cum vin în şir cocorii,

Venit-au peţitorii:

Ieşea din casă unul,

Iar celălalt intra.

Şi ea şi-a plâns durerea:

O, dă-mă cui ţi-e vrerea,

Măicuţo, dar străină

Departe nu mă da!

Şi-n ciuda bietei fete,

Ea, vitrega, o dete

Străinilor de-acolo,

Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol

Şi plânge-o rândunică

Pierdută dintr-un stol

Pe-un larg adânc al mării

Spre-adâncul larg al zării

Se duc corăbii multe

Cu fata de-mpărat.

De-amar ea nu mai poate:

Inelul scump şi-l scoate,

Din deget, şi-l aruncă

În marea ce-o străbat.

Atunci, să ştii tu bine,

Voi mai vorbi cu tine,

Când mi-or găsi inelul.

Iar mirele-a îngheţat.

La cuib venind acum,

Sfărmat găsi ea cuibul

Iar puii morţi în drum

Ea blândă se supune

Şi face tot cum spune

Bărbatul ei, şi-n toate

Nu-i dă nici un cuvânt

De plângere; nu-şi frânge

Nici mâinile, nu plânge,

Ci rabdă datul sorţii.

Dar, tare-n jurământ,

E mută a ei gură:

Nici dragoste, nici ură

N-arată, ci rămâne

De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.

Prin aer zboară şoimii,

La cuib pândesc copii

Şi iată! azi răsună

De multă voie bună

Palatul tot; cu vuiet

La rege robii vin.

Un peşte-au prins în mare

Şi-n el, în bună stare,

Inelul scump al doamnei.

I-l dau, de sânge plin!

Stăpânul îl priveşte

Şi vesel se porneşte

La doamnă-sa să-i spună,

Scăpat de-atâta chin.

Aripile i-au frânt,

Se zbate-acum de moarte

În ţărnă, pe pământ

De-acum tu nu mai plânge!

Şi-n braţe el o strânge.

Cu mâna cea purtată

Prin sânge pe inel,

Bărbia el i-o prinde:

Dar braţele-şi întinde

Cu ţipet doamna-n aer,

Uitându-se la el.

Iar braţele-i deodată

În vânt încep să bată,

Mişcări părând de aripi

Cu umblet uşurel.

Şi s-a nălţat în vânt

Deodată rândunica!

E negru-al ei vestmânt,

Că-n negru se purtase

De când se măritase!

De-atunci ea vesel zboară

Pe dealuri şi pe lunci

Şi-ntruna ciripeşte

Şi-ntruna povesteşte

Tot ce-a tăcut o viaţă

De jale şi de munci.

Şi cum fu dezmierdată

De-o mână-nsângerată,

E gâtul rândunelei

Ca sângele de-atunci.