Legenda trandafirilor - de George Coşbuc

7.0/10 - 179 de voturi
Legenda trandafirilor

O mamă tânără-ntr-un sat

Al Indiei, trăia iubită

De soţul ei şi fericită

De multe câte i s-au dat.

Statornică-i trecea viaţa,

Cum trece-n farmec dimineaţa

P-un câmp frumos şi plin de flori.

Şi i-au dat zeii-ndurători

Un copilaş, ca el să fie

Cea mai înaltă bucurie

În traiul ei de rău scutit.

Dar într-o zi s-a îmbolnăvit

Cel dezmierdat din mână-n mână,

Şi s-a zbătut o săptămână

Şi-a opta zi el a murit.

Din lut era; s-a întors în lutul

Creării noastre-a tuturor!

Şi mama-şi blestema trecutul

Şi se-ngrozea de viitor:

Vedea întreaga ei viaţă

Un câmp pustiu, prin care ea

Cu multă plângere-şi ducea

Durerea timpului de faţă.

Şi cu copilul mort la piept,

Aleargă nebunită mama

Şi la picioarele lui Brama

În templu ea se duce drept.

Cuprinde gleznele măreţe

A zeului cu patru feţe

Şi-n hohot tânguios de plâns,

Obrazul şi-l lipeşte strâns

De piatra cea din veac cioplită.

Tu, patimă nebiruită

A dragostei, ce-o ai de noi,

Părinte! de ne dai un bine

De ce-l ceri iarăşi înapoi?

O, lasă-mi viu copilul, Doamne!

De ce m-alungi tu cu dureri

Din ziua caldei primăveri

În noaptea pustiitei toamne?

Şi-atunci prin templul luminat

Un sunet vâjâind scoboară,

Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară

Şi-n piatră Brama s-a mişcat:

Femeie! Eu sunt mila milei,

În stânga am lumina zilei

Şi vorbele, în dreapta port

Lumina gândului şi fapta

Îmi voi deschide dară dreapta

Ca să-ţi înviu copilul mort!

Tu mergi şi cată pe pământ

O casă-n care niciodată

N-au fost dureri şi nici nu sânt,

Şi-acolo pune jurământ

Că ai să plângi viaţa toată;

Că de lumină vei fugi,

Fiind d-a pururi supărată,

Că n-ai să râzi cât vei trăi

Cel mort atunci va fi în viaţă!

Şi cu nădejdea scrisă-n faţă

Ea pleacă, şi din sat în sat

Prin toate casele a-ntrebat.

Şi a găsit în casa ceea

Că p-un fiu mort plângea femeia,

Şi-ntr-altă casă plini de dor

Copiii plâng pe mama lor,

Şi un bărbat în casa asta

Plângea că i-a murit nevasta.

Şi nici o casă n-a găsit

Fără dureri, un loc scutit.

Şi s-a întors la templu mama,

Nu-i nici o casă-n lume, Brama,

Scutită de dureri şi-amar.

Părinte-al vieţii, e-n zadar,

D-aş alerga prin lumea toată

O, lasă-mi viu copilul, tată!

Şi ca un tunet depărtat,

Prin templul sfânt s-a ridicat

Un vuiet aspru de furtună

Şi-un glas puternic: Eşti nebună

Vreai întuneric? Dar să-mi spui,

Poţi face-ntunecime plină,

În locul unde nu-i lumină?

Şi întuneric unde nu-i

Tu faci lumină? Zile triste

Fără plăceri tu cum le crezi?

Şi de există alb, nu vezi

Că negru-l face să existe?

Aceasta tu nu o înţelegi?

Vrei pentru tine alte legi?

Dar pentr-un om stricat la minte

Nu schimbă zeii ce-au făcut

Ce-a fost în veci ce au trecut,

În veci va fi de-acu înainte,

Şi cei vii de vor înceta

Să râdă, blestemându-şi soarta,

Cei morţi din groapă s-or scula

Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,

Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:

Nebunii n-au nimic d-ajuns!

Şi biata mamă n-a răspuns

Plângând a-n movilit pământul,

Pe fiul ei l-a dat lui Iama.

Şi-a plâns o zi întreagă mama,

Mormântu-n braţe ea l-a strâns,

Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.

Şi-a tresărit în zorii zilei

Şi-o clipă s-a pierdut în vis:

O mângâiere i-a trimis

Din ceruri Brama, mila milei!

Din lacrimile plânse-n zori

A răsărit o albă floare,

Şi peste noapte-a ei plânsoare

S-a prefăcut în roşii flori.

Erau frumseţile luminii

Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?

Ea, biata, nu mai vede spinii

Şi-adună flori, şi mâna ei

Îi sângeră, dar nu o doare,

Că pentru-un spin avea o floare

Aşa e scris în cartea sfântă

A legii legilor. D-atunci

Răsar aceste flori pe lunci.

Flăcăii în poezii le cântă

Şi le slăvesc d-atunci pe drept,

Nevestele le pun la piept

Şi fetele le pun în plete.

Şi-n templul zeilor doi miri

Împodobesc cu flori vestmântul

Şi mame triste pe mormântul

Copiilor pun trandafiri.

De ei cine-şi ascunde faţa

De teamă că de ghimpi sunt plini?

Şi dacă viaţa are spini,

De ce te plângi că-i rea viaţa?