Moartea lui Gelu - de George Coşbuc

9.0/10 - 158 de voturi
Moartea lui Gelu

Răzleţ din oştirea bătută,

Fugind pe câmpia tăcută,

Căzu de pe cal, de durere,

Pe marginea apei. Şi piere.

Din rană şi-ar smulge săgeata

Şi n-are putere.

Pierdut-a şi oaste şi ţară.

E noapte-n văzduhuri; şi rară

E zbaterea apei, când valul

Atinge cu aripa-i malul

Iar Gelu, prin noapte stând singur,

Vorbeşte cu calul:

Vai, murgule, jalea mă curmă!

Mă lupt cu durerea din urmă,

Căci rănile-mi sapă mormântul,

Degeaba împrăştii tu vântul

Din coamă, piciorul tău scurmă

Degeaba pământul.

Mă chemi prin nechezuri păgâne

Şi parcă zici: Vino, stăpâne!

Vezi, picură rănile tale

Şi neguri se nalţă din vale,

E noapte, şi ziua de mâine

Ne-ajunge pe cale!

Trei suliţe făcutu-şi-au strungă

Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă

Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;

Tu-ţi rupi cu picioarele frâul

Las, murgule, las să ne-ajungă

Pe-aicea pustiul.

De-acum tu… cât va cuprinde

Mantaua, deasupra-mi o întinde

Şi-apoi cu picioarele-mi sapă

Mormântul pe margini de apă.

Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

Şi aruncă-mă în groapă.

Jelească-mă apele Cernii!

Să-mi bubuie crivăţul iernii.

Ca-n taberi al căilor tropot;

Iar veşnicul apelor şopot

Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.

O rugă de clopot.

Şi, poate, sosi-va o vreme

Când munţii vor fierbe, vor geme

Cu hohote mamele-n praguri,

Vor trece bărbaţii-n şiraguri

Când bucium suna-va să cheme

Pe tineri sub steaguri.

Iar tu, de-i trăi, frăţioare,

Să-mi vezi luptătorii-n picioare,

Atunci când sosit va fi ceasul,

Abate-ţi pe-aice tu pasul:

Nechează-mi, şi atunci eu din groapă

Cunoaşte îţi-voi glasul!

Şi-armat voi ieşi eu afară,

Şi veseli vom trece noi iară

Prin suliţe şi foc înainte,

Să ţie protivnicii minte

Că-s vii, când e vorba de ţară,

Şi morţii-n morminte!

El zice, şi mâna şi-o strânge

Pe pieptul cel umed de sânge

Iar calul stă singur de pază

Lui Gelu, şi trist el aşează

La pieptul stăpânului capul

Şi astfel veghează.

Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte

Pădurea, când ploaia soseşte,

Aşa din adâncuri de zare

Un vuiet prin noapte răsare.

Iar vuietul vine, şi creşte,

Mai iute, mai tare.

Şi iată-i, din umbrele văii

Cu scuturi ies repezi flăcăii,

Ca morţii ce-şi lasă mormântul;

Ies roibii cu umblet ca vântul,

Răsar de pretutindeni, de pare

Că-i varsă pământul.

Arcaşii lui Arpad! În goană

Ei fug dup-oştirea duşmană.

Şi, uzi de-alergare, se-ncură

Fugarii prin negura sură,

Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii

Cu spăzile-n gură.

Năvalnic s-apropie paşii,

Şi-n goana lor cântă arcaşii,

Şi-aşa de sălbatic li-e cântul

Din piele de urs au vestmântul,

Şi-n bărbile lor încâlcite

Se-mpiedică vântul.

Iar Gelu, auzindu-i prin zare,

De spaimă şi groază tresare

El moare! Şi cântă păgânii!

N-au Domn şi n-au ţară românii,

Şi-aduşii de vânturi în ţară

Sunt astăzi stăpânii!

Şi-n mâinile cui e scăparea?

Nu-i piept să le-nchidă cărarea?

Nu-i braţ de voinic, să-i abată?

Şi nu e pe lume-o săgeată

Ca-n inima gloatei lui Arpad

Adânc să străbată?

Şi Gelu le judecă toate:

Se nalţă proptindu-se în coate

Şi-a calului glezn-o cuprinde,

Cu grabă el arcul şi-l prinde,

Şi-nvârte săgeata şi-o scoate

Din rană, şi-o întinde:

Şi vâjâie slaba săgeată

Cu gemetul morţii deodată

Arcaşii trec repezi în cale,

Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:

Ce cânt de-ngropare lui Gelu

Şi-oştirilor sale!

Iar vuietu-n neguri pătrunde

Şi-n inima nopţii s-ascunde

Departe, şi-n valuri de valuri

Ecoul izbindu-se în dealuri

De zece ori jalnic răspunde

Pustiilor maluri.

De zece ori, iarăşi de zece,

Şi scade, şi piere, şi trece,

De data din urmă răsună

Tăcerea-mprăştiată s-adună

Şi-n neguri alunecă rece

O bolnavă lună.

Iar calul, vedenie mută,

Cu coama de vânturi bătută,

Stă-n noaptea cu neguri de pază

Lui Gelu; şi trist el aşează

Pe pieptul stăpânului capul

Şi astfel veghează.

Iar apa la maluri se frânge

Şi cade pe spate şi plânge:

Cu fierul potcoavei tu-mi sapă

Mormântul pe margini de apă,

Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

Şi aruncă-mă în groapă!