Muntele Retezat - de George Coşbuc

7.0/10 - 186 de voturi
Muntele Retezat

Muntele şi-acum ascunde

Între nouri fruntea lui;

Trăsnet când prin stânci pătrunde

Dintre stânci şi-acum răspunde

Vulturu-ngrijat de pui.

Fiarele şi-acum îşi cată

Sus prin codri adăpost,

Turme când pe culmi s-arată

Însă vârfu-i niciodată

N-o să fie cum a fost!

Că pe culmi atunci, pe creste,

Uriaşi trăiau cumpliţi,

Cu copii şi cu neveste.

Noi ştim numai din poveste,

Că-s acum de mult pieriţi.

Ici, pe-un munte, câte unul,

Altul colo-n pisc era;

Când vorbea, urla ca tunul;

Când fugea pe culmi nebunul,

Sub el locul tremura.

Noi le ştim, românii, toate,

Că trăiam şi-atunci pe-aici.

N-aveam grija lor, nepoate:

Le păream prin vale poate

Nişte biete de furnici.

Şi trecură vremi, trecură,

Uriaşii puţintei

Tot mai repede scăzură.

Cei din urmă cari văzură

Sfântul cer, îi ştim pe trei.

Un flăcău şi două fete;

Nimeni altu-n lung şi-n lat.

Ele-umblau nemângâiate

Şi-ntre ele-o ceartă dete,

Cui să-i fie el bărbat?

Preţul fu, ca-n vremi trecute,

O cetate-n munţi la nori:

Care-o va clădi mai iute.

Deci clădiră pe-ntrecute

Mânioasele surori.

Dar în dimineaţa-n care

Cea mai tânără-şi avea

Gata turnul ei cel mare,

Cealaltă-n supărare,

De pe-alt munte cum privea,

Fier de plug luând în mână,

Azvârli spre turn cu el,

Şi-a izbit aşa păgână

Zidul cel de-o săptămână.

Retezându-l aşa fel,

Că şi culme şi cetate,

Cu flăcău şi fată-n zbor,

Toate fost-au spulberate

Şi prin văi întunecate

S-a nălţat mormanul lor.

Ea, cea singură-n viaţă,

Hohotind porni acu

Şi-a pierit pe culmi prin ceaţă

Dintr-această dimineaţă

N-o ştim ce se mai făcu.

Noi, românii, ştim aceste,

Că pe-aici ne-avurăm rost

Când trăiau căpcăuni pe creste:

Multe ştim, că multă este

Vremea de când ştim ce-a fost.

Vezi pe-un deal acolo satul?

Dealu-ntreg e un mormânt:

Piscul ras din Retezatul.

Moarta fată şi-ngropatul

Uriaş acolo sânt!