Murind - de George Coşbuc

9.0/10 - 171 de voturi
Murind

Pe creştet de dealuri e soare,

Dar umbre-ale nopţii prin văi,

Şi-n umeda nopţii răcoare

Soldatul, departe de-ai săi,

Se zbate, şi geme, şi moare.

Îi sângeră pieptul de-arsură.

Iar apa se zbuciumă rar

Devale, şi-alene murmură –

Ah, umed un deget măcar

Să-l puie pe vânăta gură!

Dar trupu-i e frânt de prin cruce.

Voind să se nalţe puţin,

De-aseară se-ncearcă s-apuce

Cu mâinile-o creangă de spin.

El vede pârâul! Măsoară

Cu ochii, trei palme de drum.

Aşa de câineşte să moară!

Se-ntunecă văile-acum,

Iar noaptea grăbită scoboară.

El parcă stă-n noapte la pândă,

Puţin rădicat până-n brâu;

Şi-i galben de-atâta osândă,

Cu ochii ţintiţi spre pârâu,

Scrâşnind ca o fiară flămândă.

Se astâmpără-n urmă şi ţine

Pe inimă pumnul încleştat.

Apoi cu răsufluri puţine,

Simţindu-şi tot trupul îngheţat,

Îşi trage mantaua pe sine.

O întinde cu dinţii şi geme,

Iar gura-i şopteşte duios.

Eu nu ştiu, sunt rugi ori blesteme,

Dar ştiu c-a pierit fără vreme

Flăcăul voinic şi frumos.

Că iată-l scăldat în sudoare,

Şi-acum e tăcere prin văi.

El nici nu mai simte ce-l doare

Şi nici nu mai strigă pe-ai săi,

Nu plânge, nu geme. El moare.

Se-ncinge cu aur cununa

Pădurii de brad de pe culmi,

Doineşte şi vântul într-una

Cântând somnoroşilor ulmi,

Străbate prin vale-acu luna.

Ea vede pe mortul din vale

Şi trece tăcută, pe sus.

Ce roşie-a fost, şi pe cale

Ce albă se face spre-apus.

De jale pesemne, de jale!