Nebuna - de George Coşbuc

8.0/10 - 170 de voturi
Nebuna

Voi o vedeţi fugind prin sat,

Cu zdrenţele şiroi,

Desculţă-n ger, cu ochii supţi

De cine râdeţi voi?

Şi după dânsa curioşi,

De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea

De-i faceţi rău? Scuipând

În urma ei, o huiduiţi

Când iese-n drum, şi când

Vă vine-n prag flămândă, voi

O bateţi înjurând.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,

Ce mult vă cred mişei.

Dar nu! Atunci aţi fi miloşi,

Cu dânsa, dragii mei,

Veniţi dar, vreau azi să vă spun

Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,

Un bucium repetat

Da sunet, şi lătrau zăvozi;

Bărbat lângă bărbat

Ieşea din văi, suia pe culmi

Cu groful la vânat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg

Cu sila-n codru dus,

Pe placul unui domn nebun!

Şi sus şi tot mai sus

Treceau, purtând în ochi grăbiţi

Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau

În umbră de copaci,

Şi contele pe-un tânăr cal

Da frâu ca dus de draci,

Dar iată! Calul sub picior

A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită, n piept

Un larg mormânt făcu,

Au stat iobagii marmor toţi,

Dar Arpad groful nu:

Zburând pe cal privea-napoi

Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el

În pat se zvârcolea,

Şi biata mă-sa! Vezi-o azi

Cum plânge-n hohot ea?

Acelaşi plâns, pe care-atunci

Sărmana îl plângea.

Sărmana! şi vă bateţi joc

De traiul ei d-acum;

Dar mama voastră n-ar putea

S-ajungă oarecum

Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi

De râs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pământ,

Din foc ea l-ar fi scos!

Erau săraci. Bărbatul ei,

De mult bolnăvicios,

Zăcea şi el, puteai de slab

Să-i numeri os de os.

Pe laiţă fecior, părinte-n pat,

Pe răni al cârpei nod,

Şi-n vatră focul stins de mult

Şi nu-i porumb în pod:

Trei zile, iar a patra zi

Doi morţi sub un prohod!

Iar azi când se trezeşte-n ea

Nelimpedele gând

Al morţii lor, ce râs aflaţi

În plânsul ei? Urlând

Morţeşte, biata, iat-o iar,

De zid cu fruntea dând

Şi vezi cum face gesturi ea,

Aşa precum în joc,

Dezmierzi copii? Cum râde ea,

Ca omul în noroc?

Apoi răsare blestemând:

Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!

În uşa tinzii-n prag,

O dezmierda ea nopţi întregi

Ca un odor pribeag,

Ea singură i-a mai rămas

Din tot ce-avuse drag.

Privindu-şi fata, îi părea

Şi traiul mai domol.

Frumoasă, ca un sfânt potir

P-al schitului pristol,

Şi harnică, din ceas în ceas

Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei

S-abate un argat:

Vrea domnul o cămaşă-n flori

Cu portul de la sat

Tu, Sando, coşi cea mai isteţ,

Să mergi dar la palat!

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea

De parimii păgâneşti.

De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?

Turbatule ce eşti!

Şi capul ea şi l-a zdrobit

De drugii din fereşti.

A fost prea mult! Când i-au adus

Pe Sanda doi argaţi,

Ea n-a mai plâns, a stat ca stan

Cu pumnii ridicaţi,

Cu gura plină de blestem,

Cu ochii îngheţaţi.

Eşti om nebun, când vrei să porţi

Întreg onorul tău!

Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari pot

Sili pe slabi la rău.

Şi domnii sunt d-aceea tari,

Căci râd de Dumnezeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi

Plânsoarea bob de bob,

Şi jos, secată de simţiri,

Căzu ea toată zdrob.

Domn groful, domn şi Dumnezeu,

Ei ambii râd de rob.

Şi noi? Să râdem înjurând

Pe robi? De ce pe ei?

De ce nu domni? Giganţi în drept

Şi-n suflete pigmei.

Cu crucea-n mâini sa pălmuieşti

Pe domni ca pe mişei!