Nedumerire (După Strodtmann) - de George Coşbuc

Cât de rău eşti, Doamne, Doamne!

Tu mă-ntrebi grăbit şi-aprins,

Dacă te-am iubit vreodată?

Ce-i cu tine? Ce te-a prins?

Dac-aş şti, eu ţi-aş răspunde;

Cum să ştiu, că n-am de unde!

Eu la asta niciodată

N-am gândit cu dinadins.

Tu mă ştii. Eu râd într-una,

Numai de glumit mă ţiu –

Ei, dar când mă-ntrebi de-acestea

Parc-aş vrea să nu mai fiu!

Lumea de dureri e plină,

Calea vieţii mi-e străină;

Tot aşa-mi vorbeşte mama,

Iar eu, biata, ce să ştiu?

Eu cu drag te văd la horă,

Ochii tăi şi toate-mi plac;

Orice-mi zici tu, nu mă supăr,

Şi cu orice faci, mă-mpac.

Dar să stăm târziu în noapte

Tăinuind iubirea-n şoapte

Şi să te sărut – ei, asta!

N-am putere să o fac!

Nu mi-am dat anume seama

Niciodată, viaţa ce-i!

De-mi zici „dragă”, râd cu hohot,

Ascunzând obrajii mei.

Tu te superi dintr-o dată,

Mă faci proastă şi-ngâmfată,

M-ameninţi, c-o rupi cu mine –

Rău ce eşti! şi multe vrei!

O, de m-ai lăsa vreodată,

De-ai fugi şi m-ai lăsa,

Din grădina maicii tale

Eu o floare mi-aş fura

Şi-aş purta-o în sân, o cruce!

Când s-ar veştezi, m-aş duce

Să te fur apoi pe tine;

Nimănui nu te-aş mai da!

Mai aşteaptă! Cui dai biruri,

Dac-aştepţi ce ţi-e iubit?

Să zic da, nu-mi vine bine

Până când nu m-am gândit;

Să zic nu? Aş zice toate,

Numai asta nu se poate;

Parc-aş plânge viaţa toată

Dac-aş şti, că te-am mâhnit.

Ei, acum ghiceşte singur

De te am eu drag ori nu?

Să mi-o spui de altă dată,

C-aş roşi, să-mi spui acu –

Cumpăneşte bine toate,

Până mâine te socoate;

Şi de vei ghici, tu-mi spune,

Şi voi zice cum zici tu!