Nu te-ai priceput - de George Coşbuc

Nu te-ai priceput!

Singur tu nu mi-ai plăcut,

Că eu tot fugeam de tine?

O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!

Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine,

Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.

Şi eu toate le-am făcut,

Ca să poţi să-mi spui odată,

Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată?

Şi plângeam de supărată

Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!

Zici că-s mândră şi n-am vrut

Ca s-ascult vorbele tale?

Dar de unde ştii? În cale

Ţi-am umblat şi-n deal şi-n vale,

Şi-orişiunde te-am ştiut.

Zile lungi mi le-am pierdut,

Să mă-mprietenesc cu tine:

Tu-mi umblai sfios, Sorine,

Şi plângea durerea-n mine,

Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!

Am fost rea şi n-aş fi vrut

Să te las, ca altă fată,

Să mă strângi tu sărutată?

Dar m-ai întrebat vreodată?

Mă-nvingea să te sărut

Eu pe tine! Pe-ntrecut

Chip cătam cu viclenie

Să te fac să-ntrebi, şi mie

Mi-a fost luni întregi mânie

Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!

Zici că de m-ai fi cerut

Mamei tale noră-n casă,

N-aş fi vrut să merg? E, lasă!

Că de-o fată cui-i pasă,

Nu se ia după părut!

De-ntrebai, ai fi văzut!

Tu să fi-nceput iubitul,

Că-i făceam eu isprăvitul

Tu cu pâinea şi cuţitul

Mori flămând, nepriceput!