Nucul - de George Coşbuc

9.0/10 - 105 de voturi
Nucul

Tot mai ceri puţin-rămasei

Inimi să mai simtă mult?

Nucule din dosul casei,

Tot al meu şi-aici şi-aorea:

Ziua-n vânt îţi văd doinirea,

Noaptea ţi-o ascult.

Umbra ta învelea rotundă

Masa cea de nu ştiu când,

Şi-amândoi pe banca scundă,

Eu robind suflarea-n gură,

Şi, eu acu-n cusătură,

Mama-mea cântând.

Jale tu, din legănată

Doină, ce de-amar omori!

Dar tu ştii că niciodată

Nu cântam, urmându-i cântul,

Numai, nuce tu, şi vântul

O însoţeai aorea.

Şi-urmărind fugara-mi minte,

Mă-nvăţai, prieten bun,

Cum s-adun în gând cuvinte,

Şi-mi cântai spre a-mi da cărare,

Şi vedeam că ies cântare

Vorbele ce-adun.

Ca şi-atunci, mai coase mama,

Coase şi suspină rar,

Dar când da-ndărăt marama

Dezvelindu-şi câmpul frunţii,

Părul ei e alb ca munţii

Iernii lui Ghenar.

A murit pe luncă macul,

A murit şi-i mult de-atunci.

Răzvrătit se miră acul

Mâni trudite-acum că vede –

El e tot copil, şi crede

Că-i tot vară-n lunci.

Plânge-acum cântând sub tine,

Nucule, pe cel ce-i dus –

Nu mai vine-o nu mai vine!

Şi-şi îngroapă-n palme faţa:

Cât de tristă-i sting ei viaţa,

Neguri din Apus…