Osman-paşa - de George Coşbuc

8.0/10 - 195 de voturi
Osman-paşa

Acum te cutremuri! Cunoşti

Că drumul ţi-e în marginea gropii.

Degeaba te-azvârli şi te-apropii

Cu vuiet şi tropot de oşti.

În frunte, pe calul tău murg,

Pornit-ai urgia pieririi,

Strivit-ai în şanţ grenadirii

Dar iată, că rănile-ţi curg,

Se sperie murgul de puşti,

Şi-ţi scapă din scară piciorul,

Turbat e împrejuru-ţi omorul,

Cu dinţii tu gura ţi-o muşti.

Se-ncurcă taberele-n drum

Şi-ţi fug călăreţii de-a valma,

Ridică-ţi, puternice, palma

Şi opreşte-ţi tabiile-acum!

Cuvântul ce-odată fu zid

Când vrut-au nizamii să fugă,

Azi lor li se pare că-i rugă

S-alerge mai iute spre Vid.

Ai aripi, grăbitule vânt,

Tu şoimule, a cerului cale!

Fă locuri oştirilor tale,

Să intre mai iute-n pământ.

Şi-n sine-ţi tu zis-ai: E rău!

Ca norii ce-ntunecă luna,

Curgeam de pe dealuri întruna

Noi, răii poporului tău.

De-a lungul întinsei câmpii

Aleargă sălbatica spaimă

Şi, plină de geamăt, îngaimă

Şi rugi şi blesteme pustii

Gaziule-Osmane, eşti prins!

Şi toate cetăţile tale

Vor sta-ntunecate de jale,

Că soarele lumii li-e stins.

Dar astfel e soarta, eroi!

Căci soarele care se stinse

La voi, o războinici, s-aprinse

Mai vrednic de viaţă, la noi!