Acum te cutremuri! Cunoşti
Că drumul ţi-e în marginea gropii.
Degeaba te-azvârli şi te-apropii
Cu vuiet şi tropot de oşti.
În frunte, pe calul tău murg,
Pornit-ai urgia pieririi,
Strivit-ai în şanţ grenadirii
Dar iată, că rănile-ţi curg,
Se sperie murgul de puşti,
Şi-ţi scapă din scară piciorul,
Turbat e împrejuru-ţi omorul,
Cu dinţii tu gura ţi-o muşti.
Se-ncurcă taberele-n drum
Şi-ţi fug călăreţii de-a valma,
Ridică-ţi, puternice, palma
Şi opreşte-ţi tabiile-acum!
Cuvântul ce-odată fu zid
Când vrut-au nizamii să fugă,
Azi lor li se pare că-i rugă
S-alerge mai iute spre Vid.
Ai aripi, grăbitule vânt,
Tu şoimule, a cerului cale!
Fă locuri oştirilor tale,
Să intre mai iute-n pământ.
Şi-n sine-ţi tu zis-ai: E rău!
Ca norii ce-ntunecă luna,
Curgeam de pe dealuri întruna
Noi, răii poporului tău.
De-a lungul întinsei câmpii
Aleargă sălbatica spaimă
Şi, plină de geamăt, îngaimă
Şi rugi şi blesteme pustii
Gaziule-Osmane, eşti prins!
Şi toate cetăţile tale
Vor sta-ntunecate de jale,
Că soarele lumii li-e stins.
Dar astfel e soarta, eroi!
Căci soarele care se stinse
La voi, o războinici, s-aprinse
Mai vrednic de viaţă, la noi!