Oştirile lui Allah - de George Coşbuc

7.0/10 - 159 de voturi
Oştirile lui Allah

Noaptea care-ncheie anul

Noaptea sfântă,

Când cetindu-şi El-Coranul

Trist mahomedanii cântă

Pe răpuşii prin bătăi

Noaptea asta ştie spune

De-o minune

La Călugăreni prin văi,

Când e-n jumătate ruptă

Noaptea-n cale,

Pe uitatul câmp de luptă

Se porneşte-un glas de jale

Şi-apoi multe, şi-mprejur

Din păduri răsar o mie,

Din câmpie

Plânge-un nesfârşit murmur.

Şi murmurul creşte-ntruna

Şi deodată,

Urlă-n zare ca furtuna,

Şi prin zarea spintecată

De blesteme şi de vânt

Ies spahii în şiruri dese,

Grabnic iese

Oastea-ntreagă din pământ.

Căci acum, prin lumea lată,

Ies să jure

Toţi cari au pierit vreodată

Pe câmpiile ghiaure,

Şi-aşteptând un semn ceresc

Stau gătiţi, potop să plece

Şi să-nece

Tot pământul creştinesc.

Ei, cu genele-amorţite,

Nalţă mâna,

Iar din bărbile-ncâlcite

Iuţi îşi scutură ţărâna

Şi pe cai sărind grăbiţi,

Învârtesc duşmanii crucii

Săbii lucii,

De năvală stând gătiţi.

Furnicând din mii de locuri,

Plini de ură;

Cu blesteme şi batjocuri,

Strigă toţi ca dintr-o gură

Sfântul nume-al lui Isus,

Şi turbate şi-ndrăzneţe

Mii de feţe,

Alergând, privesc în sus.

Iar acum, fiind o gloată,

Numai una,

Osie-ntr-această roată

Se ridică Semiluna,

De pe steagul care-n vânt

Geme-o plângere-ntreruptă

Şi se luptă;

Iar ce geme e cuvânt.

Şi-i a lui Allah cuvântul,

Sfânt şi mare!

Şi tăcută ca mormântul

Şi-mpietrită acolo-n zare

Oastea-ntreagă stă pe loc.

Codri, dealuri, râu şi luncă

Toate-aruncă

Ochii-n sus, spre-un semn de foc.

Mii de guri atunci în vaier

Umplu cerul:

Crucea e, o cruce-n aer!

Turcii toţi, zvârlindu-şi fierul,

Iuţi se-ntorc ca-ntorşi de vânt;

Noaptea râde luminată

Şi deodată

Intră totul în pământ.