Pământul uitării - de George Coşbuc

Acesta-i un cântec de bard ostenit,
De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit

De marmură-n marginea mării.
Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!
Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,

Iar pe-altul stârni înecătoru-i samum
Atotucigaşa hulire.
Azi templu-i ruină; prin curţile lui
Culcuşuri îşi caută cerbii,

Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,
Se joacă pe lespezi de altare ale lui
Şopârle tăcute-ale ierbii.
Cu galbene oase-ale moşilor mei

S-amestecă în praful cărării
Strivite statui ale marilor zei.
Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,
Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmure răsar
Luciri ca de fulger, şi şoapte:
Stau jalnicii zei la ruine, şi par
Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar

Şi zboară cu vaiuri prin noapte.
Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând
Pe-o piatră sub zidul de-afară,
Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,

Iar alba lui barbă ca râul curgând
Se-mprăştie peste ghitară.
Prin lanuri obsiga şi sterpul odos
Şi-n pieptul lor inimi nebune!

Batjocura-i astăzi al nostru prinos.
Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos
Din jalnica morţii genune!
Ascultă proroci ai minciunii, şi plini

De-al lor o nebună-nvrăjbire,
Le-alunecă gândul spre zeii străini,
Fac neamului nostru cunună de spini:
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,
Pământule sfinte-al uitării!
Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,
Căci iată-i pe toate gătitele căi

Răsar conjuraţii pierzării!