Pământul uitării - de George Coşbuc

9.0/10 - 102 de voturi
Pământul uitării

Acesta-i un cântec de bard ostenit,

De bard din pământul uitării.

Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit

Cu albe portaluri un templu-au clădit

De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum

Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,

Iar pe-altul stârni înecătoru-i samum

Atotucigaşa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curţile lui

Culcuşuri îşi caută cerbii,

Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,

Se joacă pe lespezi de altare ale lui

Şopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moşilor mei

S-amestecă în praful cărării

Strivite statui ale marilor zei.

Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,

Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmure răsar

Luciri ca de fulger, şi şoapte:

Stau jalnicii zei la ruine, şi par

Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar

Şi zboară cu vaiuri prin noapte.

Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând

Pe-o piatră sub zidul de-afară,

Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,

Iar alba lui barbă ca râul curgând

Se-mprăştie peste ghitară.

Prin lanuri obsiga şi sterpul odos

Şi-n pieptul lor inimi nebune!

Batjocura-i astăzi al nostru prinos.

Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos

Din jalnica morţii genune!

Ascultă proroci ai minciunii, şi plini

De-al lor o nebună-nvrăjbire,

Le-alunecă gândul spre zeii străini,

Fac neamului nostru cunună de spini:

Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,

Pământule sfinte-al uitării!

Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,

Căci iată-i pe toate gătitele căi

Răsar conjuraţii pierzării!