Pe munte - de George Coşbuc

9.0/10 - 125 de voturi
Pe munte

Fugiţi cu turma repede spre văi!

Pe culme-aleargă duhul răzbunării

Grozavul vânt se zbate-n largul zării

Şi norii-mbracă haină de văpăi.

Soseşte-acum! cu ochiul cât cuprinzi

Furtuna-n sârg scoboară-n jos pe coaste,

Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste

Şi urlă-n cor: Tu fulgere, s-aprinzi,

Tu nor, să-ntuneci; vântule, tu să-mprăştii!

Un brad se face ţăndări, cel mai nalt:

Şi prins de vârf, au smuls pe celălalt

Purtându-l roată-n largul chip al praştii.

Pe sus se-ntinde amestecul nespus,

Şi Duh în Duh prin aer se frământă,

Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cântă

Cântarea ei de-oţel, căzând de sus,

Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,

Şi sare iar la loc apoi mugind.

Deodată stă. Şi iată-l, răpăind

Potop din cer turnatul râu de ploaie.

Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.

Sporite neguri hrană dau pieririi,

De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,

Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesubt.

Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.

Degeaba-ntind ei mâinile şi cer

În negrul iad, şi unul până-n cer,

Vârteju-i domn, el singur domn a toate.