Podul lui Traian - de George Coşbuc

Colo surele ruine
Către Dunăre privesc
Cum tot vine apa, vine
Martori vremilor trecute,

Cât sunt astăzi de tăcute,
Numai inimii-i vorbesc.
Eu mă uit pe apa sură
Încreţit-abia de vânt;

Apa lângă mal murmură.
Trec şi vremile-nainte,
Trec şi-aducerile aminte
Cum trec toate pe pământ.

Au pierit acele glorii,
Şi-alte asemeni nu se nasc
Ah, dar iată luptătorii
Scutul lor cum îl aruncă,

Sapă, cum le-a dat poruncă
Meşterul de la Damasc.
Grinzile de grinzi se leagă
Peste munţii de granit,

Lespezi peste bârne-ncheagă
Viaduct pe bolţi enorme
Şi-uriaşele lui forme
Parc-ajung până-n zenit.

Şi din câte-avea ţinuturi
Roma-n stăpânirea sa,
Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi
Vin ca apa revărsată,

Cum potopul tău odată,
Iahve, peste lumi vărsa.
Podul îşi îndoaie fierul
Sub atâţi legionari,

Tubele-nspăimântă cerul!
Istre, acum te baţi în spume!
Mulţi văzuşi tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?

Ai voinici tu, Decebale,
Să opreşti furtuna-n drum?
Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
Ies din codri-ntunecaţi?

De pe câte râuri toate
Vin la moarte ca la nuntă
Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă,
Şapte rânduri de-mpăraţi?

Ah! visez. Eu la ruine
Şi la Dunăre privesc,
Cum tot vine apa, vine.
Ele stau ruine mute

Martori vremilor trecute,
Numai inimii-i vorbesc.