Podul lui Traian - de George Coşbuc

Colo surele ruine

Către Dunăre privesc

Cum tot vine apa, vine

Martori vremilor trecute,

Cât sunt astăzi de tăcute,

Numai inimii-i vorbesc.

Eu mă uit pe apa sură

Încreţit-abia de vânt;

Apa lângă mal murmură.

Trec şi vremile-nainte,

Trec şi-aducerile aminte

Cum trec toate pe pământ.

Au pierit acele glorii,

Şi-alte asemeni nu se nasc

Ah, dar iată luptătorii

Scutul lor cum îl aruncă,

Sapă, cum le-a dat poruncă

Meşterul de la Damasc.

Grinzile de grinzi se leagă

Peste munţii de granit,

Lespezi peste bârne-ncheagă

Viaduct pe bolţi enorme

Şi-uriaşele lui forme

Parc-ajung până-n zenit.

Şi din câte-avea ţinuturi

Roma-n stăpânirea sa,

Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi

Vin ca apa revărsată,

Cum potopul tău odată,

Iahve, peste lumi vărsa.

Podul îşi îndoaie fierul

Sub atâţi legionari,

Tubele-nspăimântă cerul!

Istre, acum te baţi în spume!

Mulţi văzuşi tu tari în lume,

Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva

Leului roman de-acum?

Care fulger stăvili-va

Goana răzbunării sale?

Ai voinici tu, Decebale,

Să opreşti furtuna-n drum?

Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate

Ies din codri-ntunecaţi?

De pe câte râuri toate

Vin la moarte ca la nuntă

Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă,

Şapte rânduri de-mpăraţi?

Ah! visez. Eu la ruine

Şi la Dunăre privesc,

Cum tot vine apa, vine.

Ele stau ruine mute

Martori vremilor trecute,

Numai inimii-i vorbesc.