Povestea cântării - de George Coşbuc

– „Ai poate prin lume vreo ţintă
De-alergi, călătorule vânt?”
– „Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării

Şi, singur, pe vremea-nnoptării
M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,

Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ – prin noapte.”
– „Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?”

– „Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor

Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună.”

– „Ai poate pe dealuri vreo ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârâu?”
– „Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;

De-i paşnic, pe ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei

În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei.”
– „Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?”

– „Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârâul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.

În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate”.