Povestea cântării - de George Coşbuc

– „Ai poate prin lume vreo ţintă

De-alergi, călătorule vânt?”

– „Prin largile lumi ale zării,

Prin taina cea sfânt-a cântării

Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.

Şi-n urmă-mi pădurile cântă

Cu freamăt de doină, cu şoapte,

Iar uneori până-n pământ

Cu şuier de crivăţ – prin noapte.”

– „Dar care ţi-e veşnica ţintă

De-alergi, călătorule nor?”

– „Ascult şi eu vântul prin vale

Cum şuieră doine de jale,

Iar dacă-mi întâmpin în cale

Tovarăşi, începem în cor

Cântarea ce vântul ne-o cântă:

Cu murmur prin noaptea cu lună,

Cu vuiet de aripi în zbor

Şi trăsnete-n zi de furtună.”

– „Ai poate pe dealuri vreo ţintă

De-alergi tu, drumeţe pârâu?”

– „Ţin ochii la norul din zare

Să-nvăţ aiurata-i cântare;

De-i paşnic, pe ascunsa-mi cărare

Eu cânt printre lanuri de grâu:

Când noru-n văzduh se frământă

Îmi urlu de-a lungul câmpiei

În goana mea fără de frâu

Sălbatecul cânt al mâniei.”

– „Tu singur eşti fără de ţintă,

Poete, şi-n gânduri mereu?”

– „Ascult cum îşi freamătă cântul

Pădurea, pârâul şi vântul;

E cerul al meu şi pământul,

Şi cânt, ca şi ele, şi eu.

În urmă-mi popoarele cântă

Cântări de la mine-nvăţate:

Şi tot ce e-n sufletul meu

E-n sufletul lumii mirate”.