Prahova - de George Coşbuc

8.0/10 - 182 de voturi
Prahova

Din pământ, din locuinţa

Mamei tale, ieşi zâmbind,

Prahova! Şi stai mirată

Şi te tremură dorinţa

Să vezi lumea cu lumină!

Inima de plâns ţi-e plină;

Ochii tăi spre soare cată

Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.

În pământ cât e de rece

Şi-n pământ nu vezi nimic

Nu te mai întoarce-acasă!

Eu pe drum te voi petrece

Cu poveşti şi cu poveţe,

Voi cânta a ta frumseţe!

Lasă lumea ta, o lasă,

Tu frumoasă, eu voinic!

Vino încet pe-aici, iubită!

Adă mâna, să nu cazi

Peste pietrele din cale!

Tu tresari de fericită

Şi-mbătată de viaţă;

Soarele-ţi răsare-n faţă

Haid-acum fugind la vale

Printre şoptitorii brazi.

Ce frumos se-mbracă dealul

Cu flori roşii pe-unde treci!

Îţi întâmpină sosirea

Munţii ce despart Ardealul,

Codrii vechi şi plini de noapte,

Luncile cu mii de şoapte.

Râzi cu hohot la privirea

Neguroşilor Bucegi?

Uite-acum cât eşti de mare,

Uite ce frumoasă eşti!

Tu, sălbatico între fete,

Iată sate-acum în zare,

Prahova, să fii cuminte!

Ţine cumpăt la cuvinte,

Stai şi pune-ţi flori în plete,

Mai frumos să te găteşti.

Potriveşte-ţi părul bine;

Strânge mijlocelul tău,

Pieptul plin ca să-ţi răsară!

S-or uita flăcăi la tine,

Şi copile tinerele:

Să vorbeşti frumos cu ele,

Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară

Că tu eşti crescută rău!

Iată satul! E Azuga.

Tu auzi acum întâi

Dulce vuiet de vioară

Haide, iubito, haide cu fuga,

Să jucăm şi noi chindia!

Cum te-aprinde veselia

Şi cum joci tu de uşoară,

Şi-ai voi să tot rămâi!

Dar te mână-n lume dorul

Să vezi lumea! Şi tu fugi

Şi te pierzi visând cu gândul.

Veselă-ţi mlădii trupşorul

Şi la brâu pui flori de viţă,

Flori de crâng pui în cosiţă

Şi pe-alesul tău visându-l

Treci prin văi, cu blânde rugi.

Dar auzi! E plin pământul

De răsunete! Pe loc

Un balaur cât un munte

Vine-nfiorat ca vântul

Cu o sută de picioare

Cu mugiri şuierătoare,

Şi-i c-un ochi de foc în frunte

Şi pe nări el varsă foc!

Prahova năvalnic sare,

Neştiind aceasta ce-i.

Pletele-i rămân răzleţe,

Ochii plini de spaimă-i are

Şi cu pieptul gol s-aruncă

Peste liniştita luncă

Părul ei sunt valuri creţe,

Spuma albă-i pieptul ei!

Te-ai speriat, frumoasă fată,

Galbenă ce te-ai făcut!

A fost tren, n-a fost balaur!

Plângi acum şi, ruşinată,

Pieptul plin, vădita taină,

Ţi-l ascunzi sub larga haină

Şi dai părului de aur

Tot repaosul pierdut.

Dar tu uiţi curând! Şi iară

Salţi pe netedele lunci,

Şi cu râsuri repetate,

Veselă din cale-afară,

Iei câmpiile de-a latul,

Şi când vezi deoparte satul

Baţi în palme şi pe spate

Capul gingaş ţi-l arunci.

Iat-o! Pe sub râpi înalte,

Ea cu hohote adânci

Fuge, parcă-i urmărită;

Strânge pieptul să nu-i salte

Şi pe după stânci dispare

Şi târziu, departe-n zare,

Leneşă şi obosită,

Iese iar de după stânci.

Câteodată, mânioasă,

Spumegând la cotituri,

Te azvârli vuind la vale

Dar aşa eşti mai frumoasă!

Ochii negri ţi-i întuneci;

Şi sălbatică aluneci;

De-al tău vuiet gem în cale

Liniştitele păduri.

Stai! Tu simţi un tremur rece!

Caraimanul, până-n nori,

Stă pândind în cap să-ţi cadă

Pe sub el dacă vei trece!

Uite, parcă-l mişcă vântul!

Să ne-ajute Domnul sfântul!

Uite-acum, să nu ne vadă

Am scăpat! dar ce fiori!

Dar de ce-ţi astâmperi pasul?

Prahova, de ce te miri?

De ce vezi, îţi moare mintea

Şi-ţi întinereşte glasul

Iată, vilele răzleţe

Cu ciudate turnuleţe!

Tu te-nchini pe dinaintea

Învechitei mânăstiri.

Vezi castelul în lumină;

Brazi trăsniţi pe dânsul cad.

Şi sub codru, visătoare,

Trece-n gânduri o regină

Palidă e Carmen Sylva!

Al ei nume pomeni îl va

Codru-n veci, c-a fost sub soare

Doamna codrilor de brad.

Să plecăm, frumoasă fată,

Să plecăm, că zăbovim!

Iată, Prahoviţa în vale,

Ca şi tine-o alintată,

Pribegind cu doru-i volnic!

Iată. Câmpina pe colnic,

Şi Doftana-ţi iese-n cale

Şi noi tot călătorim.

Şi-acum trenul când mai vine

Nu te temi! Cu el în pas

Fugi alături, salţi nebună,

Râzi de el, şi el de tine!

El uşor şi tu uşoară

Dar el zboară, zboară, zboară,

Şi prin văi departe sună

Batjocoritoru-i glas.

Dar ce ai, frumoasă fată,

De ce-ţi bate pieptul des?

Prahova, după movilă

Pentru ce te-opreşti mirată

Şi pleci ochii? Colo-n zare

Un flăcău frumos răsare,

E Teleajenul, copilă,

Simţi că este-al tău ales.

Semne el cu mâna-ţi face;

Tu roşeşti râzând mereu,

Şi râzând te-neacă plânsul.

Prahova, te las în pace!

Nu mai ceri a mea-nsoţire,

Te-am adus până la mire:

Mână-n mână tu cu dânsul

Să plecaţi cu Dumnezeu!