Regele Pontului - de George Coşbuc

Aproape de strâmbele maluri

Corabia-n fugă trecea,

Cântau despicatele valuri,

Cântau şi matrozii pe ea.

Iar noaptea şi marea-mpreună

Făceau armonie deplin –

Pe ape lucire de lună

Şi pace-n văzduhul senin.

Trezit de puterea cântării,

Aude, tresare prin somn

Din groapă-i, pe marginea mării,

Puternicul Schiţiei domn.

Încet se ridică-ntr-o mână,

Se uită pe mare mirat;

Cărunta lui barbă bătrână

Îi umple tot pieptul cel lat.

Furtunile mării grozave

Urlat-au, cu trăsnet trecând,

Şi valuri, şi bârne de nave

Trosnit-au pe groapă-i căzând,

Şi neamuri străine trecură

Pe-acolo, cu vuiete mari:

Pe groapa lui corturi făcură

Şi-altare drumeţii barbari.

El însă-ntre dune pierdute

Somn fără curmare şi greu

Dormit-a! de treizeci de sute

De ani el dormit-a mereu!

Şi-acum îl deşteapt-o cântare,

Un plânset de glasuri ce pier.

Se uită de-a lungul pe mare

LA navă, la maluri, la cer,

La lună cum albă străluce,

Şi-i pare că n-o mai văzu,

Şi-i pare că aminte-şi aduce

De-o lume uitată, ce fu.

O rază din vremile-apuse

E cântecul celor ce trec:

Odată şi dânsul îl ştiuse,

Copil al pământului grec.

Şi vesel, ca valul şi vântul,

Cântându-l, pe mare-a trecut,

Uitatu-l-a însă-n pământul

Acelor ce domn l-au făcut!

De ce şi-a pierdut el viaţa

Cu taberi pe şesuri, cu oşti?

Eu, mare, ţi cunosc ţie faţa,

Tu, mare, tu nu mă cunoşti!

De ce-a alergat el prin lume

Cătând şi mărire şi-averi?

Lăsat-a prin veacuri vrun nume?

Şi parc-au fost toate ca ieri!

Copil el să fie-acum iarăşi

Pe ionice maluri, sărac,

S-alerge cu dragii tovarăşi,

Să vânture lumea pe plac!

Dar nava se duce, se duce

Dincolo de albastrul orizont,

Tot Pontul de lună străluce

Şi-un rege se plânge pe Pont.