Somnul codrilor - de George Coşbuc

7.0/10 - 124 de voturi
Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc

Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,

Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.

El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul

Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.

Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie

Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.

Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,

Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –

Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.

E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;

Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând

Ajung pe la culcuşul de iederă uscată

A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată

Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,

S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând

Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,

Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:

„Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?

Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,

Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”

Arnulf aude glasul, voinică-i este firea

Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,

Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,

Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte

Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;

El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.

Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne

Vorbeşte rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?

Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!

Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci

Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!”

N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă

Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,

Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:

El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul

Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:

„Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?

Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;

Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!”

Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat

De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat

Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat

De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale

Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,

Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?

Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?

Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,

Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.

El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,

Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!

Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci

În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci

Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!

Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –

Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?