Sub patrafir - de George Coşbuc

7.0/10 - 161 de voturi
Sub patrafir

Părinte, eu mă-nec din piept

Şi n-am puteri de vorbă multă;

Cât voi putea vorbi m-ascultă

Să-ţi spun în grabă tot şi drept.

Aş vrea să-ncep cu fapte bune,

Dar n-am făcut, ori le-am uitat

Şi raiu-n cap puţin mi-a stat.

Şi-am fost şi prost la numărat –

Şi n-am ce spune.

N-aveam nici vreme. Tata-i mort

Şi mama-i cu copii, sărmana.

Ei de la mine-aşteaptă hrană,

Şi grija numai eu le-o port

De-acum ei singuri să şi-o poarte!

Mi-e milă de durerea lor,

De ei mi-e jale, nu că mor.

Dar cum e scris Că sunt dator

Şi eu c-o moarte.

EU mă cunosc; sunt păcătos,

Că prea am dus-o în râs şi-n glume,

Prea drag mi-a fost să fiu în lume,

Şi-am prea iubit ce-a fost frumos!

Pe lângă vin, voinicii roată,

Şi chiote pe deal în zori,

Şi ziua luncile cu flori,

Şi hora noaptea-n şezători,

Şi viaţa toată!

Şi mi-a plăcut în jurul meu

Să văd flăcăi pe bătătură

Şi cobza cu isonu-n gură

Să-mi zornăie zorind mereu.

Să văd cum se cotesc şirete

Pe-ascuns nevestele, şi-aprins

Se simt de peste brâu cuprins

Trupşorul cel subţire-ncins

Al unei fete.

Păgân sunt parcă, nu creştin!

Bisericos n-am fost, părinte,

Dar rar, când mi-am adus aminte,

M-am dus şi eu ca să mă-nchin.

Eu am pe Dumnezeu în mine:

Mereu îl simt, şi-l văd mereu –

Gândesc aşa! Mai ştiu şi eu!

Dar, taică, las’ că Dumnezeu

Va şti mai bine.

N-am dat în viaţă nimănui

Prilej să-mi poarte duşmănie,

Eu n-am putut să ţin mânie

Că n-am avut, părinte, cui,

Măcar mi-au tot făcut-o unii!

Şi n-am fost slab şi nici fricos:

Pe opt ţi-i dau grămadă jos –

Dar m-am ferit să-mi fac ponos

Cu toţi nebunii.

O dată numai… P-un flăcău

L-am dat de ziduri, pentr-o fată

A doua zi a prins deodată

La plug în deal să-mi pară rău,

Şi nici la boi n-am dat mâncare

Şi-n brazdă plugul l-am lăsat

Şi ca nebun am alergat

Pe dealuri, pe flăcău să-l cat

Să-i cer iertare.

Şi nu mai ştiu… atâta-i tot,

Ba, taică, stai! E cu vecinul.

Pe palme m-alinta creştinul

Şi drag m-avea ca pe-un nepot…

Şi eu i-am sărutat nevasta!

EI moş, ea o copilă-abia.

Mi-a fost şi milă, cum plângea,

Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea –

Păcat e asta?

Dac-am uitat ceva să spui,

Mi-e martur Dumnezeu, părinte,

C-am spus ce mi-a venit în minte

Şi-oi spune tot, în faţa Lui!

Şi-acum canon… îl ştiu anume!

A fost aşa, şi n-aş cârti:

Canon e că nu pot trăi!

Şi-ntr-altă lume n-o mai fi

Ca pe-astă lume.