Vântoasele - de George Coşbuc

9.0/10 - 122 de voturi
Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu

Şi audă-ne din cer cuvântul!

Mi l-a înghiţit acu pământul,

Şi-atâta om aveam şi eu!

Mi l-am întors în pat cu mâna,

Şi-am fost la babe şi la vraci

Şi-am dat şi milă la săraci –

Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm

Şi-l dădeam gata-n mâna morţii!

Era voinic; trăsese sorţii,

Şi-am tot zorit să-l însurăm.

Găsisem una mai de gazdă –

Căci nu eram nici noi din drum

Dintâi n-o vruse nicidecum

Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,

Cu lăutari s-aducem fata,

Cu vin şi chef, precum e data –

Ţin minte toate, ca de ieri.

Şi câţi nuntaşi! Să-i spună pragul!

Şi-afară ger, ca la Crăciun.

Mireasa ici, dincolo nun,

Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins

Călduri – c-a fost şi cald în casă –

El a ieşit de după masă

Îmbujorat de vin şi-aprins.

Şi până să băgăm de seamă,

Vântoasele-şi făcură rost –

Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,

Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat

Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.

Aşa din vorbă aşezată

Gemu cu glasul înfundat;

Apoi cu mâinile-amândouă

Şi-a rupt cămaşa de pe el –

Flăcăii spun, dar nu la fel;

Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,

Pe când vorbeau: plecase răul!

Şi undele-nghiţind flăcăul

L-au ridicat de pe pământ.

Şi se făcu-n văzduh roşeaţă

Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut –

Băiatul meu era pierdut

Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi – la Dumnezeu

Sunt toate câte sunt să fie!

Ce-a fost apoi, pământul ştie;

Dar spui ce-am auzit şi eu –

Că l-au văzut fugind orbeşte

Se jură vameşul, de-i ceri,

Şi doar el nu-i copil de ieri

Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

– „Venea ca un nebun spre rău.

Din jos de pod! Şi cu mirare

Eu stam să văd ce gânduri are,

Că-n vad e apa până-n brâu.

Pe mal s-a desculţat în grabă,

Trecând prin râu. L-aş fi strigat,

Dar m-am temut că-i apucat

Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui

Să-şi tragă cizmele-n picioare.

Fugea de-a razna pe răzoare

Desculţ, aşa – de maica lui!”

Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!

Şi eu l-am tot rugat frumos:

– „Să-mbraci măcar cevaşi pe dos”.

Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa în neştire l-au purtat

Cum nici nu te gândeşti cu gândul!

Trei sate l-au purtat de-a rândul!

Şi-acolo, într-al treilea sat

Bătu-n ferestre la o casă –

Ei, vezi, şi să te miri ce spun:

din om întreg te fac nebun,

Şi din voinic, neom te lasă.

Ei spun aşa ca s-a ţinut

Cu văduva din cas-aceea.

Dar eu nici nu cunosc femeia –

Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut

Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.

Am stat de el ca să-l însor,

Şi el, văzând că-i tot dăm zor,

S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,

De ne-a stricat tot rostul vieţii!

Şi-l aşteptam la horă, bieţii,

Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus

Flăcăii, cari au fost cu dânsul:

Eu n-aveam lume pe pământ

Să ştiu pe care lume sânt,

Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea

În ieslea grajdului, pe paie.

Şi-ar fi putut din el să taie

Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.

N-avea putere-n el să-şi tragă.

Nici sufletul, şi-aşa răpus

Zăcea pe ţol cu faţa-n sus

Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,

I-au stors şi sângele cu-ncetul

Căci nu putea să-şi mişte, bietul,

Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt

Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;

Iar noi din gură-i n-am putut

S-aflăm ce-a fost şi ce-a făcut,

Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!

De nu-mi ieşea atunci din casă,

Eu n-aş fi de copil rămasă,

Că l-aş avea băiat şi-acum!

Aşa… mi l-a înghiţit pământul

Şi-atâta om aveam şi eu –

Să ne ferească Dumnezeu

Şi audă-ne din cer cuvântul!