Voichiţa lui Ştefan - de George Coşbuc

8.0/10 - 195 de voturi
Voichiţa lui Ştefan

Doamna lângă Ştefan vine,

Blândă-n vorbe şi-n purtat:

Doamne, iar eşti supărat!

Sunt, Voichiţă, pentru tine!

Zăpăcită doamna sta

Şi-nflorită de ruşine:

Ce-am făcut, măria-ta?

Tu? Nimic! Şi vodă strânge

Mâna doamnei, gânditor.

Şerpii-şi au culcuşul lor…

Ah, Voichiţo, cum aş plânge!

Rău ca Radu nimeni nu-i:

Uite-n pumni aşa aş frânge

Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,

Până-n suflet i-a pătruns.

El tăcea, ea n-a răspuns.

Noapte e, şi bate vântul,

Şi prin noapte, cu vreo doi

Tari să baţi cu ei pământul.

Pleacă Ştefan la război.

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa

Nu s-a mai oprit din plâns.

Brâu pe trup ea n-a mai strâns.

Nu şi-a mai gătit cosiţa.

În genunchi, c-un dor păgân

Ea sărută iconiţa

Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soţ, iar altu-i tată,

Pentru care se ruga?

Zile-ntregi ea se lupta

De fiori cutremurată;

Când avea pe soţ în gând

Ea se pomenea deodată

Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă

Între dânşii, până-n nori!

Şi prin plâns adeseori

Îi părea că ei o cheamă

Să-i împace! Ea, dar cum?

Pe ea cine-o bagă-n seamă?

Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,

Iată-i, moldovenii vin,

Sufletul, de milă plin,

Al Voichiţei cum se frânge:

Pentru soţul ei dorit

Râde veselă, şi plânge

Pentru-un tată biruit.

Ea cu paşi grăbiţi porneşte

Să-şi cuprindă soţu-n prag;

Ochii-i stinşi s-aprind de drag,

Ştefan însă ocoleşte

Ochii doamnei, e pripit.

Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte

Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă ştii, Voichiţo, bine!

Neamul vostru-i neam de hoţi,

Şi-i voi duşmăni pe toţi,

Cum te duşmănesc pe tine!

Am să-i curm pe-ai tăi de veci

Nu mai poţi trăi cu mine:

Tu ai mamă, poţi să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară

Ochii umezi în pământ,

Făr-a zice vrun cuvânt.

Iese-apoi. I-a spus s-o doară,

Şi-a durut-o ce i-a spus

Un altar ce se doboară

Când vin trăsnete de sus!

Şi rămas acum viteazul

Singur în iatac, şi-a pus

Capu-n mâini, pe gânduri dus.

El şi-a potolit necazul

Dar pe doamnă o iubea!

Şi-ngropând în coif obrazul

Ştefan vodă-acum plângea!