Ziua-nvierii - de George Coşbuc

E soare-n cer şi cântec de clopote e-n sat

Biserica e plină de cei cari au plecat

Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune

Sunt Paştele! Văzduhul e parc-o rugăciune,

Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe câmpii,

Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocârlii:

El, El dă zilei farmec şi farmec dimineţii,

El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

Dar colo într-o casă la margine de sat

Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,

Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.

Cu faţa pustiită de viforul durerii

Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat

În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat

De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.

Ea, veselă de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul

În zilele fetiei, şi-un gând o însenina

De când e măritată: că Domnul îi va da

O fată, drăgălaşă, cu ochii de cicoare

Ca tată-său, şi blândă şi vecinic zâmbitoare

Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!

Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,

Şi una o să-ndemne la râs pe cealaltă.

O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă,

Şi-i creşte fata, creşte, bujor şi ghiocel,

Şi uite-o cum se-ncearcă să stea copăcel

Şi bâlbâie şi cade, dar râde şi se scoală.

Ce veselă-i când vine să-şi puie capu-n poală

La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.

Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?

Cât masa e de naltă, şi-ajunge la zăvor

Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.

O vede-n gând şi râde şi tremură nevasta

O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!

Dar a venit copila s-o înveţe cum să plângă,

Să-i frângă rostul vieţii şi sufletul să-i frângă

Prin zbuciumul durerii; de două săptămâni

Copila mamei n-are răsuflet în plămâni

De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.

Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,

Şi slujbele-s degeaba şi macu-n aşternut

Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.

Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă!

Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă

În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil

Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.

E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie

Din casă la-nviere, şi s-ar fi dus şi ea,

Dar azi se liniştise copila şi dormea.

Cum sta aşa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,

O învinge oboseala şi fierberea-ndelungă,

Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald şi e frumos

Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,

Şi ea de nedormire e galbenă şi frântă,

Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…

Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai

Copila mamei, albă ca îngerii din rai

Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă!

E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă

Şi fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,

Se joacă-n scânteierea văzduhului curat

Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.

Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse

Tot face semn să vie şi mamă-sa la ea.

Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea

Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă!

O ţint-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!

Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelniţând,

Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:

Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii înainte

Sunt mai bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte

Abia răsar din gură ş-apoi pierdute mor

Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor

Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate

Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate.

Şi mama-şi face cruce, s-apropie un pas

Dar când zăreşte mortul rămâne fără glas,

Copila ei pierise, şi-o vede că-i aproape,

Copila e sub giulgiuri şi-o duc ca să i-o îngroape…

Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte

Copila, o ridică din leagăn, o priveşte

În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi ca de pământ,

O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,

O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,

Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi să-ţi răspundă,

Şi-o strânge furtunatic un urlet a gemut,

Era durerea mamei, că ei i s-a părut

C-aude roata morii şi roata stă deodată.

Se uită lung în juru-i, se-ntoarce înspăimântată,

Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns

D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns

Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume

Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.

Să nu ne laşi, măicuţo! îi zice de la piept

Copila ei cea moarta, Nu, nu! răspunde biata,

Te apară măicuţa, pe tine şi pe tata!

Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,

Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,

Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate

Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate,

Aleargă, ţine drumul bisericii, şi-n drum

Se dau creştinii-n lături, cruciţi, că văd acum

Ce n-au văzut în viaţă: văd groaza şi păcatul

Dar ea aleargă-ntruna să-şi apere bărbatul,

Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi

Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,

Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,

Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:

Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,

Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila

Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila

Din tinda îndesită de-o lume de femei.

S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,

Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.

Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate

Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,

Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun

Că nu e semn a bine, ca-i blestem şi pierzare,

Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.

Ea însăşi buimăcită în jurul ei privea,

Căci îşi pierduse capul şi nu-şi mai pricepea

Cărările; în faţa bărbatului, pierdută

Privea într-altă parte, el mut şi dânsa mută.

Iar când el zise-n urmă: E moartă? Ca din drum

Un om grăbit, ea silnic răspunse: D-apoi cum?

Se-ntoarse apoi cu spaimă, izbită ca din mână;

Ardea de-ntunecată privirea ei păgână

Şi buzele-i jucară de-un tremur fioros.

Văzuse cruci şi facle şi chipul lui Christos,

El azi omoară moartea cu vecinica viaţă,

E sfânt şi e puternic, şi stă aici de faţă

Cu mine şi cu tine, că toţi suntem ai lui:

Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui,

El tace; şi durerea când urlă şi te face

Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!

Şi ea, lăsând copila din mâini, a ridicat

Cu vuiet pumnii-n aer: Da, cât nu l-am rugat!

Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plânsul,

Lui preoţi şi biserici şi toate pentru dânsul!

Că zece bani de are un biet de pe cărări

În loc să-şi ia pâine, îi dă pe lumânări,

Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere

Şi-n schimb ne dă-ntuneric şi foame şi durere.

Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,

Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt,

Şi sta cu ochii-n aer şi galben ca paharul:

Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.

Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?

Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?

Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-i, nu mă lasă!

Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.

Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,

Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,

Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.

Aşa-necată urlă, la Christ cătând mereu;

Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îl doare numai şi iarăşi e curmată

De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,

Şi mulţi se dau în laturi şi mulţi se-ngrămădesc,

Iar Christ rămâne singur, căci toţi acum privesc,

La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,

Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,

Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea, de sub mâini

Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni

Şi geme ca înjunghiată: De-al altora nu-l doare

Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!

Au scos-o cu puterea. Pe drumul îndelungat

O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat

Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.

Bărbatul ei în urmă, având copila moartă

La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist,

E soare-n cer, puternic şi mândru, ca un Christ,

E linişte pe dealuri şi, ca o rugă sfântă

Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.

E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,

Cu zâmbete şi jocuri şi râsuri de copii,

Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,

Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare!