Amicului F. I. - de Mihai Eminescu

Visuri trecute, uscate flori

Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,

Când vă urmam eu, căzânde stele.

Cum ochiul urmă un meteor,

V-aţi dus cu anii, ducu-vă dorul.

Precum cu toamna frunzele trec;

Buza mi-e rece, sufletul sec,

Viaţa mea curge uitând izvorul.

Candela ştersei d-argint icoane

A lui Apolon, crezului meu,

Mă topesc tainic, însă mereu

De ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de vânt,

Alerg pe calea vieţii mele,

O buhă care, ţipând a jele,

Bântuie urma unui mormânt.

Viaţa-mi se scurge ca şi murmura

Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,

Mă usc ca crucea pusă-n câmpii

Şi de blesteme mi-e neagră gura.

Îmi târăsc soarta ca un vultur

Ce îşi târăşte aripa frântă,

Viscolul iernii moarte îi cântă,

Moarte, îi râde tot de-mprejur.

Am uitat mamă, am uitat tată,

Am uitat lege, am uitat tot;

Mintea mi-e seacă, gândul netot.

Pustiul arde-n inima-mi beată.

Numai prin caos tu îmi apari,

Cum printre valuri a navei velă,

Cum printre nouri galbena stelă,

Prin neagra noapte cum un fanar.

Te văd adesea frunte senină

Ca şi gândirea lui Dumnezeu,

Sufletu-ţi arde-n sufletul meu

C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,

Îmi blastăm însuşi eu mântuirea,

Orb, nebun, care blastămă firea,

Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Şi dacă pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi, când mi-or duce îngerii săi

Palida-mi umbră în albul munte,

Să-mi pui cununa pe a mea frunte

Şi să-mi pui lira de căpătâi.