Aveam o muză - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 101 de voturi
Aveam o muză

Aveam o muză, ea era frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Poţi ca să vezi icoana radioasă,

În strai de-argint a unui elf de nea!

Păr blond deschis, de aur şi mătase,

Grumazii albi şi umeri acoperea,

Un strai de-argint strâns de-un colan auros

Strângea mijlocul ei cel mlădios!

Şi talia-i ca-n marmură săpată

Strălucea albă-n transparentul strai,

Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,

Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;

Abia se ţine haina cea bogată

Prinsă uşor cu un colan de pai,

Astfel adesea mă găsea veghind

Nori străbătea o umbră de argint.

Crinul luminii strălucea în mână

Reflectând dulce mândrul ei obraz,

Razele dulci loveau faţa-i senină,

Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;

Părul lucea ca auru-n lumină,

Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,

Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur

Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur!

O dată-n viaţa-i muritorul vede

În visul său un chip aşa d-ales!

Eu… fericit c-amantul blondei Lede,

Nebun de-amor, eu o vedeam ades,

Venea-n singurătatea mea pe îndelete,

Rătăceam mâna-n păru-i blond şi des,

De pe-umeri haina-i luneca uşor –

Vedeai rotundul braţ pân-subsuori.

Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă,

De-a-şi simţi inima bătând cu dor,

Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,

Ca graiul ei să tremure uşor,

Să văd privirea veselă şi plânsă,

Să aud glasu-ntunecat de-amor

Şi la ureche dulce să-i repet

Cântul, ce-n gândul meu se mişcă-ncet.

O, îmi şopteşte numa-n dulci cuvinte

Neînţelese, pline de-nţeles,

O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,

Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,

Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte

C-un înger eşti ce fu din cer trimes,

Ca să mângâi junia mea bogată

Cu-a ta zâmbire dulce şi curată.

S-apropia, în aer suspendată,

Şi braţul ei grumazu-mi cuprindea,

Priveam în sus la faţa-i luminată,

La gura-i mică care surâdea –

Din ochi albaştri raza-ntunecată,

Plină de-amor în ochiul meu cădea,

Talia ei subţire-n colan strânsă

Tremura scump de braţul meu cuprinsă.

Ea a murit. – Am îngropat-o-n zare.

Sufletul ei de lume este plâns. –

Am sfărmat arfa – şi a mea cântare

S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins.

Îmi plac a nopţii turburate oare,

Îmi place de dureri să fiu învins;

O, de-aş orbi, de-aş amuţi odată,

Că-n lume nu văd lumea căutată!

Eu nu văd munţii înecaţi de nouri,

De care gându-mi vultur s-acăţa;

N-aud a mării înmiite-ecouri,

Ce-n glasul meu măreţ s-amesteca;

În codri-antici n-aud muget de bouri,

Trezind zilele vechi în mintea mea,

Codrul din munţi, râul din vale-mi tace –

De ce nu pot în praf a mă preface!