Călin Nebunul - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 188 de voturi
Călin Nebunul

Fost-a împărat odată şi trei fete el avea

Cât puteai privii la soare, da la ele ca mai ba.

Una decât alta este mai frumoasă de poveste,

Dar din ele – acuma două mai era cum mai era,

Nu că doar ai pute spune cum că – a fost aşa ş-aşa,

Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat

Nu ajung la frumuseţea ăstor fete de-mpărat.

Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele cu cuvântul,

Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,

Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare,

E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.

Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi

Le-au cerut ca s-o li-o dea, ca cu chipul de femeie

Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,

Da-mpăratul nici gândeşte să le dea – aşa comoară,

Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoare.

Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?

Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,

Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălecaţi,

Spiţelaţi, uşori ca vântul, de-o frumseţe întunecoasă,

Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.

Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!

Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!

De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,

Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus

Şi în noaptea cea senină ca să fluiere s-a pus,

Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt – da ce-i de vânt?

Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ

Şi în nori hrăniţi de fulger şi pin râuri de scântei.